Rânduială în minte, rânduială în viaţă

Omul este fiinţa care gândeşte. Aceasta este una din definiţiile omului. Un filosof zicea: „Cuget, deci exist“. Exist, deci cuget. Omul este fiinţa care gândeşte de când se pomeneşte gândind, adică din clipa în care cineva îşi dă seama că gândeşte, de fapt şi gândeşte, şi toată viaţa omului se desfăşoară şi pe planul gândirii, şi mai ales pe planul gândirii. Cu gândurile începem şi cu gândurile sfârşim. În Filocalie se spune că mintea omului este ca o moară mişcată de apă, care nu se poate opri câtă vreme nu se opreşte apa care mişcă moara, şi că moara macină ceea ce bagi pe moară. Aşa e mintea omului, nu există nici o clipă din viaţa omului în care omul să nu gândească. Chiar şi când vrea să-şi oprească gândurile, chiar şi când vrea să nu se gândească la nimic, tot se gândeşte la faptul că nu se gândeşte, şi tot se gândeşte. Nu poţi ieşi niciodată din lucrarea aceasta a gândirii. De aceea, părinţii cei duhovniceşti au înţeles că cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere cineva care vrea să-şi curăţească mintea şi inima este să-şi lumineze mintea cu gânduri bune şi să înlăture gândurile cele rele.

Cei care citiţi Noul Testament ştiţi că, de multe ori, Domnul Hristos S-a referit la gândurile oamenilor neexprimate, nearătate în cuvânt. „Cunoscând gândurile lor, le-a zis“ - sunt mai multe locuri de felul acesta în Sfânta Evanghelie, când Domnul Hristos a luat în seamă gândurile şi a dat răspunsuri la gânduri neexprimate, pentru că Domnul Hristos, fiind Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cunoaşte gândurile omului. De aceea, este de mare importanţă să fim cu luare aminte la gânduri, mai ales când vrem să ne curăţim sufletul.

În Sfânta Evanghelie de la Luca a rămas o pildă care se numeşte pilda omului căruia i-a rodit ţarina cu belşug. În pilda aceasta, se arată că un om şi-a dat seama că, într-un an, ţarina lui a rodit îmbelşugat şi nu avea unde să-şi pună mulţimea roadelor, recolta de pe ţarina lui. Şi, atunci, şi-a propus să facă ceva: să-şi dărâme magaziile şi să zidească altele. Şi a zis în cugetul său: „Voi dărâma jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi aduna acolo toate roadele mele şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bogăţii puse spre mulţi ani, mănâncă, bea, veseleşte-te“. Şi Dumnezeu i-a zis: „Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?“ (Luca 12, 16-20).

Pilda aceasta arată că gândurile au o mare însemnătate în viaţa omului, pentru că omul acela şi-a zis, în cugetul său, că urmează să-şi dărâme magaziile şi urmează să facă altele; toate câte sunt cuprinse în pilda aceasta omul le-a zis numai în gând şi nu le-a spus la arătare, şi cu toate acestea Dumnezeu i-a zis omului: „Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău“. Dumnezeu l-a numit pe omul acela „nebun“, pentru gândurile lui. De aici, vedem că Dumnezeu ia aminte la gânduri şi că gândurile au mare însemnătate, că trebuie să le luăm şi noi cu seriozitatea cuvenită şi să ne facem rânduială în minte, ca să putem avea rânduială în viaţă.