În timpurile în care trăim constatăm cu îngrijorare că mulţi oameni care se declară creştini au foarte puţine lucruri care să-i lege de creştinism. Ei au primit botezul în numele Persoanelor Preasfintei
28 Apr, 2024
Sensul nevoinţei în Ortodoxie (II)
Recomandarea paulină ţinteşte la esenţă, considerând că toată energia nevoinţei constă în tensiunea dorului după Dumnezeu. Acest dor şi suspin al omului în trup vizează adâncul lui, acolo unde aşteaptă tăinuit Hristos. De aceea, Sfântul Pavel foloseşte expresia „dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra“, arătând că demersul nevoinţei nu priveşte anularea trupului, ci schimbarea obişnuinţelor lui trecătoare, cu deprinderi veşnice. Paradoxal, cu cât omul coboară mai mult în adâncul său duhovnicesc, cu atât se preschimbă mai mult înafară. Iar dacă Sfântul Pavel foloseşte expresia: „să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra“, nu are alt înţeles decât acela că omul înnoit din iubire pentru Hristos va avea la suprafaţă fapte şi un chip prin care transpare această iubire şi care-l umplu de dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă (Gal. 5, 22). Într-un cuvânt, îl umplu de adâncă smerenie, întrucât toate cele lucrate de om sunt conştientizate ca fiind faptele lui Hristos lucrate prin el, nicidecum faptele omului lucrate în numele lui Hristos.
Această nouă stare, asemenea unei „haine noi“, corespunde unei schimbări de atitudine, cu rădăcini adânci în preschimbarea harică a omului, care se revarsă şi asupra trupului. Nicidecum nu se referă la o schimbare exterioară, morală, care priveşte doar anumite gesturi măsurate şi mimate, de politeţe, fără nici un ecou în suflet.
Prin urmare, recomandarea paulină: „ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă“ (II Co. 5, 4), îşi are centrul în nevoinţa omului de a descoperi în sine ceea ce deja are dat, dar încă nu-i dezvăluit şi asumat, iar nu o nevoinţă seacă, care, prin însăşi practicarea ei, ar aduce înlăuntrul omului bunuri pe care altfel nu le-ar fi avut.
În definitiv, mântuirea noastră e un mare dar, un cadou făcut nouă de iubirea adâncă a lui Dumnezeu (Efs. 2, 8) şi care este aşezat în interiorul nostru tainic-spiritual. Nevoinţa noastră nu are decât a primi şi a dezvălui acest dar pentru a ne bucura continuu de el, ca nişte copii ai Domnului nostru Dumnezeu. Şi dacă darul descoperit din mila Domnului şi nevoinţa noastră ne poate bucura într-atât, cum să nu suspinăm în acest trup dorind să-L întâlnim cât mai grabnic pe Dăruitorul nostru, iar ca această întâlnire să fie pe măsură, noi ne lăsăm preschimbaţi de iubirea Lui, purtând „hainele de nuntă“ (Mt. 22, 11-12) pe care tot El ni le dăruieşte pe măsura noastră. Pentru că, de fapt, scopul darului dăruit şi al nevoinţei de a-l primi nu-i altul decât întâlnirea personală dintre Dăruitor şi primitor, dintre Dumnezeu şi om.
