Sub semnul Sfintei Cruci

Cât de multă bucurie poate încăpea în­tr-un suflet? Şi câtă întristare? Nu e­xistă cuvinte care să exprime, cu precizie, puterea noastră de a asimila fericire ori mâhnire, nici instrucţiuni exacte pentru a păstra seninul şi a alunga norii dintr-o viaţă supusă efemerului. Există însă o cale de a primi binele sau răul cu demnitate, li­niştiţi şi încrezători, dedi­cându-ne existenţa nu momentului, trecător prin definiţie, ci subli­mului nepieritor: lui Dumnezeu.

Am observat că multe persoane se feresc să îşi exprime sentimentele religioase, deoa­rece vremurile în care trăim impun o modă înfiorătoare, deloc nouă: mândria bizară de a respinge divinul, alăturată unei dorinţe nefericite de afundare în mlaştina tentaţiilor. Iar creştinismul ortodox ne este prezentat, în mod eronat, ca fiind tributar anacronismului, deloc potrivit, adică, acestui veac. Preceptele unei vieţi curate, întru Hristos, apar, prin urmare, ca o soluţie sigură pentru a obţine ostraci­zarea dintr-o societate mo­dernă. Singuri, izolaţi, dar cre­dincioşi? Sau înconjuraţi de prieteni, dar fără de Dum­nezeu? Iată dilema acestor timpuri perfide.

Este însă un raţionament fals. Credinţa noastră ne oferă, de fapt, singura modalitate re­a­lă de a evita, orice ar fi, în­sin­gu­­r­area. Pe de o parte, în mod o­biş­nuit, creştinismul presu­pune o comunitate unită prin dra­goste şi responsabilitate sub semnul Sfintei Cruci. Pe de altă parte, nimeni dintre noi nu este singur. După cum arăta vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămă­deală, referindu-se la minunea de la scăldătoarea Vi­tez­da: „Nu ai om? Ai Dum­ne­zeu!“. Altfel spus, chiar şi atunci când cei din jur ne părăsesc, Îl avem lângă noi pe Cel care ne-a pro­mis, cândva, „Nu vă voi lăsa or­fani: voi veni la voi“ (Ioan 14, 18).

O viaţă liniştită, curată, dedicată lui Dumnezeu şi semenilor, se dovedeşte a fi prin ea însăşi o mărturie eficientă a credinţei noastre. Iar cel mai de seamă efect al existenţei întru Hristos este pacea. Pacea cu semenii şi cu divinitatea, care duce la trăirea cu moderaţie, fără exagerări, a bucuriilor, dar şi la acceptarea cu seninătate a necazurilor, ca obstacole temporare, ispite în calea spre mântuire. Un om credincios este un om care a păşit dincolo de pasiuni, ură şi orgolii. Iar prin aceasta se dovedeşte a fi un membru de valoare al comunităţii, lucid şi generos. Un adevărat prieten, neaservit criteriilor schim­bătoare ale discutabilului moder­nism.

Am văzut persoane care, deşi îşi afişau, cu o oarecare ostentaţie, credinţa, îşi manifestau neliniştea, supărarea şi chiar ura, căutând răzbunarea şi încercând, cu orice preţ, să lovească în cei care le-au făcut vreun rău, fie el şi imaginar ori inutil exacerbat. Am văzut persoane care au solicitat anumite servicii religioase, considerate nepotrivite de un preot. În loc să accepte explicaţiile aceluia şi să înţeleagă faptul că astfel de încercări ne sunt potrivnice pe calea de urmare a lui Hristos, au pornit o luptă pe cont propriu, încercând să demonstreze nu neapărat faptul că au avut dreptate (chiar dacă nu au avut), cât faptul că preotul a greşit. Iar astfel de exemple - le-am putea numi mândrie şi neascultare - lovesc în ima­ginea, şi aşa deformată, pe care o au comunitatea creştină şi membrii ei în ochii celor care caută doar o justificare pentru a nu lepăda uniforma desacralizării, atât de modernă în aceste zile.

Felul nostru de a fi este măr­tu­risirea principiilor ce ne că­lău­zesc în viaţă, a credinţei noastre. Conduita „came­leo­nică“, a convingerilor inter­schim­babile, proprie unora dintre noi, nu face decât să ne de­ru­teze. Dar de aceea suntem o co­mu­nitate, pentru a ne purta împreună poverile, pentru a ne ajuta şi, de ce nu, corija unii pe alţii. Pentru a demonstra (altora, dar şi nouă înşine) că, având Dumnezeu, avem şi suntem oameni. Dincolo de ne­li­nişte, ură, bucurie exagerată ori tristeţe zdrobitoare. Trăind, în pace, sub semnul Sfintei Cruci.