Timpul COVID-19, între unitate şi dezbinare

Trăim vremuri stranii, în care efectele pandemiei de COVID-19 pătrund prin toate cotloanele existenței, modificând, cumva, istoria contemporană în două segmente: înainte și în timpul COVID-19. Fiecare zi pare să aducă noi elemente. Odată cu apariția fiecărei noutăți, sunt confecționate alte și alte pietre de îngândurare. Uneori aceste pietre de sminteală ne separă, pe drum, astfel încât, astăzi, sub spectrul suferinței și al distanțării sociale, constatăm că suntem, mai mult ca oricând (sau am fost), dezbinați.

Am remarcat, în această perioadă, atacuri dure la adresa Bisericii și a slujitorilor ei, a credinței, speranței și iubirii - garanțiile firești ale dezvoltării umane reale. Am ­observat cum oameni pe care îi cunoaștem au devenit, în mod bizar, adepți ai unor teorii năstrușnice privitoare la sentimentul religios și la manifestarea acestuia. 

De-a lungul timpului, momentele de cumpănă, bolile cu o largă răspândire, luptele de stradă sau ­războaiele, simplele frământări sau asediile complexe, toate au izbutit, ca efect secundar, să ne arunce în această vâltoare a cuvintelor fără fond și a gândurilor exhibate, fără valoare reală, mimând unicitatea. Am acceptat prea ușor să fim dezbinați.

Aparența este singura care contează, până la urmă, atunci când vine vorba despre relația cu oamenii din jur. Și, stând sub stindardul zdrențuit al vorbelor goale, nu mai observăm cât de crâncen, dezolant de singuri am devenit. Învrăjbiți, mergând umăr la umăr, suntem pustiiți de sens și de țintă, fără ­cuvinte și idealuri comune.

În vremuri de restriște, când ar trebui să fim uniți în jurul unui ideal comun, sub semnul Sfintei Cruci, apar noi motive pentru a ne război, în discuții purtate pe la televiziuni sau pe site-urile de socializare. Bogați în nonsens, unii dintre noi au devenit tot mai săraci intelectual, iar puținătatea rațiunii ­tinde să devină direct proporțională cu micimea sufletului hrănit nesănătos din efectele adverse ale lozincilor, ducând la o cruntă dezbinare.

În această perioadă, când șederea în casă ne determină să căutăm alte idei și alte rosturi, noutatea ideilor pare a fi mai dezirabilă decât originalitatea și acuitatea lor. Prin ­urmare, ne confruntăm cu fenomenul lozincilor parcă mai acut decât oricând. Cuvintele grele ale altor vremuri, care promiteau să alunge credința la periferia societății, se întorc acum în vocabularul multor persoane foarte vizibile mediatic.

Relația noastră cu Dumnezeu este ascunsă în spatele unui zid rudimentar alcătuit din platitudini, șabloane, lozinci. Și ne este teamă să ne îmbrățișăm rostul de ființe cugetătoare, în drum spre îndumnezeire, deoarece nu este conform cu vorbele goale revărsate în cotidianul amorțit de umbra unor doctrine fatidice, care nu au fost lăsate să piară. 

Cred că a venit clipa în care să ne oprim, să privim și să înțelegem: momentul de cumpănă va trece, epidemia va fi, cumva, învinsă, dar noi vom rămâne, iar cuvintele rostite, la enervare sau plictiseală, ne vor marca existența ulterioară. Dezbinarea își va continua drumul prin noi, săpând prăpăstii între semeni, adâncite constant de vorbe grele și dușmănii fără sens. Sunt niște clișee care ne poartă chipul și ne trăiesc viața, în timp ce noi devenim tot mai preocupați de asigurarea zilei de mâine, de irosirea celei de astăzi și de ignorarea celei de ieri. Ade­vărata noastră viață este dincolo ­de soarele de mucava, înșelător ­spânzurat ­deasupra unui orizont mult prea apropiat pentru a fi real. Este dincolo de lozincă. Este în ­rugăciunea sinceră, în iubirea, simplă și senină, a divinului pe care suntem învățați să îl ignorăm ori să îl ­respingem. Este în Cuvântul care ne unește, nu ne dezbină.