Vacanţa creştinului

Vara oamenii se gândesc din ce în ce mai mult la concediu şi chiar şi creştinii care frecventează biserica evadează tot mai des în weekend sau în concedii spre alte locuri, pentru a se mai linişti după un an de muncă şi stres al oraşului, cu toate corvoadele lui. Vacanţele omului care nu are legătură cu biserica sunt cunoscute, pentru că umplu, mai ales de sărbători, jurnalele de ştiri prin mulţimea felurilor de mâncare, cozile interminabile la intrarea sau ieşirea din ţară şi altele de acest fel. M-au întrebat de curând nişte enoriaşi cum ar fi mai folositor pentru ei să-şi petreacă vacanţa. Le-am spus că, indiferent de locul în care ar merge, ei nu trebuie să uite că sunt credincioşi şi că Dumnezeu îi vede. Să nu uite de rugăciune; de zilele de post, mai ales că acum sunt tot mai des întâlnite meniurile pentru vegetarieni; de sărbători, dacă au în apropiere o biserică, şi mai ales să nu uite să-i poarte în gând pe toţi ai lor. Rugăciunea aceasta pentru toţi cei pe care-i iubim ne ajută să trecem peste multe încercări şi ispite. Sunt folositoare mai ales vacanţele în ţările ortodoxe, când poţi vizita locuri sfinte şi afla alte modalităţi de slujire şi cântare decât acelea din propria parohie. La noi în ţară avem posibilitatea să participăm la slujbă aproape oriunde am merge, pentru că sunt biserici şi mănăstiri peste tot. În Grecia este cam la fel şi în Bulgaria aşijderea. Excesele care însoţesc adesea vacanţele turistului obişnuit bineînţeles că nu au ce căuta în sejurul unei persoane credincioase. Moderaţia este cuvântul care ar fi bine să-l caracterizeze pe creştin, oriunde şi oricând. Drumul spre destinaţie, mai ales dacă e cu avionul sau autocarul, poate fi un bun prilej de meditaţie, de aducere aminte de lucrurile pe care le-am făcut şi pe care am vrea să le îndreptăm.

Pelerinajele sunt, de asemenea, prilejuri de a îmbina vacanţa cu un drum spiritual, în care să ne regăsim şi să aflăm dacă avem sau nu răbdare, dacă putem suporta felul de a fi al altora, cu care suntem atunci nevoiţi să convieţuim o perioadă scurtă. Pelerinajul este un drum spre interiorul nostru. Poate că în primele pelerinaje nu ne regăsim sau nu descoperim ceea ce ne-am fi dorit. Programele acestora ne promit nişte lucruri minunate, pe care le vedem obişnuite dacă avem ochiul opac, incapabil să sesizeze adâncul şi esenţa unei biserici, a unei chilii sau frumuseţea unei picturi, chiar dacă aceasta este acoperită de un strat de fum sau nu este luminată ca la muzeu. Mirosul de tămâie de la mănăstirile pe care le vizităm în pelerinaje ne va rămâne cu siguranţă adânc întipărit în minte. Locurile în care au trăit sfinţii cuvioşi ne vor aduce aminte întotdeauna de un mod cu totul deosebit de a trăi şi de a ne raporta la viaţa de aici şi la cea de dincolo.

Pe cine nu l-ar marca peştera unde s-au rugat atâtea generaţii de monahi în muntele din Bistriţa Vâlcii sau peşterea Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla? Chiar şi osuarul Mănăstirii Neamţ ne va pune pe gânduri şi ne va face să ne dorim să începem, dacă nu am făcut-o deja, o nouă vieţuire, mai aproape de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, ca să nu ne înfricoşeze întâlnirea cu El la judecată, ci să ne bucure, pentru că era mult-aşteptată.

Revenirea într-un loc sfânt, prin intermediul unui pelerinaj, va însemna o aprofundare a senti­mentului pe care l-am avut sau poate nu acolo pentru prima oară. Ochii noştri văd altfel şi odată cu trecerea anilor, atunci când filtrul minţii se schimbă şi triază informaţiile primite într-un alt mod. Le doresc tuturor creştinilor care merg în vacanţă să se liniştească şi să se regă­sească, pentru că tumultul vieţii ne face adesea să uităm de noi aproape de tot.