Virtutea și umbra ei

Inima care lucrează binele nu se grăbește să se justifice în toate, având mereu o năzuință mai înaltă, aproape ascetică, în fața con­științei. Se deschide, ascultă, cercetează, suportă chiar disconfortul spiritual care apare atunci când omul începe să se privească fără retorica justificărilor. Supravegherea mișcărilor lăuntrice, recu­noaș­terea gândurilor, examinarea in­ten­țiilor și încercarea de a distinge între ceea ce este virtute și ceea ce pare virtute fac parte din disciplina trezviei și îl ajută pe om să-și cerceteze conștiința înainte de a pronunța judecăți asupra lumii și a celor din jur.

Însă nu întotdeauna omul se pri­vește pe sine, ci își găsește uneori apa­renta liniște privind la cei mai decăzuți, în special când interioritatea sa devine incomodă, iar vino­vă­ția altuia oferă un material agreabil pentru reflecție. Judecarea celuilalt produce o satis­facție paradoxală. Pe de-o parte, creează im­presia unei superiorități morale, iar pe de alta, datorită com­parației pripite sau deformate, amână propria schimbare și îmbu­nătățire.

Sfântul Ioan Scărarul observă cu finețe cum patimile se pot ascunde chiar sub aparența virtuții. Mândria are această plasticitate de a utiliza atât căderea, cât și reușita. Poate, deci, îmbrăca succesul, competența, ri­goarea morală, discursul impecabil, prestigiul intelectual sau zelul pen­tru adevăr. Astfel, subtilitatea ido­latriei constă în faptul că idolii au coborât de pe soclu și au intrat în structura personalității. Con­știin­ța, care ar trebui să rămână locul mărturiei și al răspunderii înaintea lui Dumnezeu, se transformă în tribună lăuntrică de la care omul își pronunță judecățile. Să fie stăpânirea de sine, în unele cazuri, doar o virtute care n-a fost încercată? Știm că prosperitatea lărgește libertatea de acțiune prin îndepărtarea limitelor care ar fi putut-o verifica. Acesta este paradoxul pros­perității: cu cât omul dispune de mai multe mijloace pentru a evita limita, cu atât poate deveni mai puțin pregătit să o suporte. Cel care n-a fost silit să-și cunoască fragilitatea poate ajunge să privească fragilitatea celuilalt ca pe o vină care îi confirmă propria tărie.

Părinții pustiei au descris, cu multe veacuri înaintea apariției psihologiei moderne, dinamici ale sufletului pe care aceasta avea să le studieze ulterior într-un alt limbaj. Pentru ei, desprinderea de surplusul exterior făcea posibilă observarea mai limpede a mișcărilor sufletului. Cel care trebuie să aibă permanent dreptate, confort, prestigiu, control și recunoaștere devine vulnerabil tocmai în fața lucrurilor pe care crede că le posedă. Dintr-un anumit punct, posesia se inversează, iar cele pe care le deținem încep să ne dețină.

Vorbind despre inimă cu o de­li­ca­­tețe care păstrează întreaga rele­vanță a pocăinței, Sfântul Isaac Sirul descoperă că inima care se înmoaie înaintea lui Dumnezeu do­bân­dește o altă raportare la ceilalți, compasiunea devenind mai profundă și judecata mai prudentă. A judeca pripit înseamnă a pretinde o cunoaștere pe care nu o avem, întrucât nu dispunem, de cele mai multe ori, de acces nemijlocit la viața și istoria celuilalt.

De fapt, adevărata maturitate spirituală presupune o anumită disponibilitate pentru autocritică. Ea are ceva din disciplina intelectuală a filosofului și ceva din smerenia ascetului, dacă ne gândim că Socrate își lega înțelepciunea de conștiința propriei necunoașteri, iar Sfinții Părinți o leagă de conștiința propriei vulne­ra­bilități înaintea lui Dumnezeu. Între cele două există o afinitate profundă, ambele arată că primul pas spre libertatea cea mai înaltă este a suporta adevărul despre noi fără să căutăm imediat un vinovat în exterior. Este proba unei inimi care lucrează binele, deschisă înaintea lui Dumnezeu, cercetându-și motiva­țiile, recunoscându-și idolii și abandonând treptat autojustificările.

În acest sens, trezvia, mai presus de practica ascetică a supravegherii gândurilor, este dezvrăjirea eului, o revenire din lumea propriilor nara­țiuni către realitatea simplă și uneori incomodă a inimii. Caracterul se sedimentează tăcut în alegerile de zi cu zi. Omul devine, în felul acesta, repetiția din ascuns, cultivarea din spatele privirilor și ceea ce rămâne din el după ce dispar explicațiile și judecățile prin care își consolează vinovăția. Vom sta înaintea lui Dumnezeu și toate justificările vor fi reduse la tăcere, fără a mai putea invoca nici imaginea pe care ne-am construit-o, nici imaginea pe care ceilalți au avut-o despre noi. Va rămâne doar chipul lăuntric lucrat, zi după zi, prin alegeri, intenții, curaj, renunțări și compromisuri.

Nici o mască nu va mai trebui smulsă. Vor cădea singure, fără nici un folos, fără nici un efort. Atunci, eli­berată de retorica prin care s-a apă­rat o viață întreagă, conștiința va recunoaște în fața lui Dumnezeu ceea ce a fost cu adevărat.