Zidire personală în închisorile comuniste: întrajutorare, compasiune, rugăciune

Așa cum se cunoaște destul de bine, în închisorile comuniste din România a domnit, fără excepție, un regim de teroare ce a avut ca scop nu doar exterminarea fizică, ci în principal destructurarea sufletească, cu alte cuvinte depersonalizarea deținuților care, în limbajul ideologiei marxiste, purta numele ino­fensiv de „reeducare”.

Totuși, în ciuda violenței reeducării, în penitenciare s-a întâmplat un fenomen uimitor, care trebuie neapărat consemnat. Majoritatea deținuților, deși au avut de suferit această diabolică agresiune împotriva conștiinței lor - unii dintre ei chiar până la moartea fizică - au izbutit să iasă din represiune mai buni și mai umani decât s-au așteptat iniția­torii acestui experiment. Ei și-au dezvoltat, în condițiile impuse, un sistem de apărare împotriva reeducării, prin care să-și protejeze ființa de procesul concertat de anihilare și de modificare a conștiinței pus în aplicare de torționarii din închisori. Dar această apărare nu a fost o frondă deschisă la adresa regimului, ci o atenție sporită la fiecare detaliu al sufletului lor și al aproapelui, cu scopul de a le așeza într-o legătură cât mai vie cu învățătura creștină. Rezultatul a fost că în viața pușcăriașilor s-a născut un adevărat proces de zidire personală, un soi special de „dezvoltare personală”, am zice astăzi, care dacă ar fi studiat cu atenție de sociologii, psihologii și formatorii din diversele curente de dezvoltare personală modernă, ar trezi, cu siguranță, cel puțin admirație.

Fără să intrăm în detalii din pricina spațiului limitat, vom enumera doar câteva coordonate pe care s-a dezvoltat acest admirabil fenomen de desăvârșire personală: Dezvoltarea memoriei prin transmiterea cunoștințelor - în pușcării deținuții intelectuali țineau de câte ori aveau ocazia prelegeri din domeniul artei, filozofiei, religiei. Așa s-a întâmplat la Aiud, pușcărie numită pe bună dreptate „Universitatea de la Aiud”; Creația poetică - în acest caz asistăm la un fapt mult mai complex și neașteptat. Nu este vorba doar de recitarea și memorarea de poeme, ci de un proces inedit de creație, în cele mai improprii condiții. Aceste poezii au fost făurite mental și transmise prin viu grai și, abia după eliberarea din pușcărie, au fost scrise pe hârtie; Întrajutorarea - pușcă­riile și lagărele din perioada comunistă au fost martorele unor gesturi de înaltă demnitate umană: oameni care-și împărțeau feliuța de pâine cu alții mai neputincioși și mai bolnavi sau unii care, doar pentru că se țineau mai bine pe picioare, își slujeau frații de suferință la nevoile zilnice sau la împlinirea normei de muncă; Compasiunea. Este uimitor să aflăm că în pușcăriile comuniste, în ciuda efortului sistematic al regimului de a distruge orice sentiment uman, deținuții arătau o deosebită afecțiune între ei. Mai ales față de cei zdrobiți în bătăi și față de muribunzi se legau cu o deosebită simțire, cu o deosebită afecțiune, pentru a le alina suferința sau pentru a-i pregăti, pe cât era cu putință, pentru o moarte creștinească; Rugăciunea. După cum relatează supra­viețuitorii, cel mai groaznic erai bătut dacă erai surprins de gardian sau de către reeducați că te rogi. Cu toate acestea, toți cei încarcerați au trăit experiența că supraviețuirea și integritatea lor sufletească nu se va putea men­ține decât prin rugăciune. Printre ei au fost oameni ce ajunseseră la măsuri înalte, despre care doar în „Viețile Sfinților” mai putem citi. Așa a fost Valeriu Gafencu, despre care se poves­tește că, prin rugăciune, putea liniști orice reeducat ce venea în contact cu el. Iar reeducatul, după cum se știe, era un sărman destructurat sufletește, uneori până la demonizare.

Desigur că aceste atitudini, și altele care n-au mai încăput în aceste puține rânduri, nu au purtat vreun nume sofisticat precum cel modern de „dezvoltare personală”, ci fără să intre în vreo definiție limitativă, acestea au fost simple și firești manifestări ale trăirii creștine, care vor rămâne emblematice pentru gene­rațiile viitoare.

Dar atunci când vorbim despre trecut, o facem, inevitabil, prin comparație cu prezentul. Ce inconștientă ne apare viața noastră prezentă, prin risipa de timp, prin nepăsarea față de darurile noastre sufletești, fără să mai punem la socoteală neglijența față de îndreptarea proastelor obiceiuri și mai ales a păcatelor noastre, pe care le socotim expresie a progresului. Și chiar când încercăm să ne dezvoltăm personalitatea, o facem trunchiat. Căci, în ciuda conceptelor pretențioase, formatorii moderni propun experimente doar de dragul unei curiozități fără sens sau, întrucât pornesc de la o bază egocentrică, îi ajută pe oameni să-și dezvolte doar închipuirea și mândria.