Bănățeanul Dimitrie Țichindeal, un pilon al conștiinței de neam

Preotul, cărturarul, fabulistul, traducătorul și militantul român pentru emanciparea românilor din Banat Dimitrie Țichindeal și-a dăruit întreaga viață marilor cauze ale poporului român, punându-și sufletul la temelia viitorului românilor din Banat, și nu numai.

Dimitrie Țichindeal s-a născut în 1775, în localitatea timi­șeană Becicherecu Mic. Tatăl său, Zaharia, era preot, iar mama sa, Elena, provenea dintr-o familie de țărani. A urmat clasele primare la școala din satul natal, apoi cursurile pregătitoare pentru învă­țători ale gimnaziului sârbesc din Timișoara, unde se familiarizează cu limba sârbă și germană. Devine învățător la Belinț (1794), iar mai apoi la Beregsău, dar și în alte sate bănățene. Urmează, timp de șase luni, cursurile teologice la Timișoara, pe care le finalizează în 1801. Un an mai târziu, devine învățător în satul natal. Datorită compe­tențelor sale pedagogice, devine inspector școlar, oportunitate prin care cunoaște situația nu prea plăcută a învățământului. În 1805 este hirotonit preot militar, iar apoi devine paroh în satul natal.

Un luptător contra deznaționalizării românilor

În anul 1807, Țichindeal s-a aflat printre semnatarii memoriului, alcătuit de preoții din Banatul timișean, către împăratul Austriei, Francisc I, prin care se cerea numirea unui român în postul vacant de director al școlilor românești din Banat, a cărui misiune era să susțină cultura națională românească și să stimuleze „luminarea tinerimii prin școală, să trezească în generațiile noi virtuțile stră­moșilor noștri români”, ca în acest fel să se dovedească lumii că poporul român trebuie să aibă altă soartă. De asemenea, în 1814, din dorința de a încuraja dezvoltarea culturii române din Banat și sud-vestul Transilvaniei, s-a numărat printre cei care cereau un episcop român la Arad.

Datorită faptului că a luptat cu înflăcărare pentru emanciparea românilor de sub ierarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe sau, cu alte cuvinte, pentru faptul că a luptat împotriva politicii sârbești de deznaționalizare a românilor din Banat, și-a atras antipatia forurilor ecleziale sârbești. În 1813, Mitropolitul Ştefan Stratimirovici din Karlowitz cerea anchetarea şi pedepsirea lui Dimitrie Ţichindeal, dar arădenii i-au ţinut partea. După un an i s-a confiscat volumul „Filoso­ficești și politicești prin fabule moralnice învățături acum întâia oară culese și într-acest chip pe limbă românească întocmite”, care cuprindea 160 de fabule (primele în literatura românească) și în care făcea referire la problemele și durerile românilor, iar mai apoi, prin decret imperial, la 30 mai 1814, a fost destituit din învățământ. În 1815, după destituirea și de la catedră, se retrage în satul natal, unde a fost paroh până la sfârșitul vieții.

Țichindeal, un iubitor de educație și cultură

În 1812 a întemeiat prima școală pedagogică românească și între primele din Europa (prima şcoală normală fusese înfiinţată în 1810 la Strasbourg), creatoare de intelectualitate românească, numită Preparandia din Arad. La această școală a fost profesor catehet și primul ei director, ocazie prielnică de a scrie, în 1818, un istoric intitulat „Arătare despre starea acestor noao introduce scholasticești instituturi ale nației românești, sârbești și grecești”. Importanța unei asemenea școli a fost majoră datorită lipsei unei școli în limba română în întreaga Transilvanie. La început au fost înscriși 78 de elevi din județele Arad, Timiș, Torontal și Caraș-Severin, iar cursurile erau ținute de către 4 profesori: Dimitrie Țichindeal, Iosif Iorgovici, profesor de matematică, fizică și filosofie, Constantin Diaconovici Loga, profesor de gramatică și stilistică românească, și Ioan Mihuț, profesor de pedagogie și istorie. Pe lângă dascăli, aici au fost pregătiți și preoți, până în 1822, când a fost înființat Institutul Teologic din Arad.

Până la Ţichindeal, nimeni în cultura românească nu a formulat, într-o formă explicită, dorinţa românilor de a se uni, iar doctrina sa, în esenţă realistă, s-a făcut cunoscută în toate ţinuturile, animate de aceeaşi dorinţă. Nu s-a remarcat printr-o operă literară extraordinară, dar a fost pătruns de spiritul iluminist şi a trăit încercând să desăvârşească lucrul început, de unire a naţiei daco-româneşti.

A tradus din patriotul și părintele culturii moderne sârbe Dositei Obradovici, urmărind promovarea și educarea maselor româneşti, în scopul ridicării conştiinţei naţionale pentru obţinerea de drepturi naţionale şi sociale. De asemenea, a tradus și cărți cu caracter moralizator, foarte necesare în acele vremuri pentru luminarea și deșteptarea neamului. Multe dintre ele au rămas în manuscris. A scris câteva lucrări teologice: Despre sărbători, Dogmaticeasca teologie sau cuvântare de Dumnezeu a pravoslavnicei mărturisiri a Răsăritului, Păstoreasca teologie sau învăţături despre datoriile preoţeşti, Catehismul, Istoria bisericească sau poveste a Bisericii de mărturisirea Răsăritului, Hris­tianismul cum este și cum ar putea să fie după glasul Evangheliei. Valoarea lor este cu atât mai mare, cu cât apariția lor coincide cu vremea când limba românească cultă de abia se înfiripa.

Datorită tăriei credinţei sale în viitorul neamului, Eminescu l-a numit, în „Epigonii”, „gură de aur”, iar datorită expre­si­vi­tății limbajului artistic folosit în fabule, l-a îndreptăţit să-l aşeze în rândul poeţilor care „au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Sfârșitul unei vieți tumultuoase

În ianuarie 1818, la vârsta de 43 de ani, aflându-se în spitalul de caritate al Ordinului catolic misericordian din Timișoara (actualul spital de oftalmologie), Dimitrie Țichindeal trece la cele veșnice. Nu se cunosc cauzele morții sale, întrucât arhivele care consemnau acest fapt au ars într-un incendiu. Este înmormântat în cimitirul acestui spital, dar, în urma procesului de modernizare urbană, osemintele au fost strămutate și înhumate în satul natal, într-un loc necunoscut. Pe lângă faptul că școala gimnazială din localitatea Becicherecu Mic îi poartă numele, există în cimitirul comunei o cruce funerară în memoria intelectualului bănățean - sfințită la 8 noiembrie 1938, în prezența a peste 10.000 de oameni, printre care s-au numărat Tiberiu Brediceanu și Filaret Barbu - pe suprafața căreia este dăltuit, pentru posteritate, următorul fragment: „În acest cimitir odihnește nemuritorul fiu al acestei Comune și al Națiunii Române, Dimitrie Țichindeal, înmormântat la 19 ianuarie 1818. Crucea aceasta a fost ridicată prin urmașii plini de mândrie și recunoștință față de marele străbun Țichindeal. În veci pomenirea lui!”