Înnoire şi jertfă în Crucea lui Hristos

Ieri, 22 martie, a fost ziua înjumătățirii Postului Mare. În Biserica Ortodoxă, miercurea din săptămâna a patra din Postul Paștilor este ziua ce marchează înjumătățirea drumului ascetic, prin care patimile trupești sunt înfrânte. Din punct de vedere teologic, întreaga săptămână a înjumătățirii postului este înfățișată în Triod ca „o săptămână purtătoare de Cruce”.

În această perioadă prepascală, mai mult ca oricând Biserica ne invită la conştientizarea calităţii noastre „stavromorfe”, mai exact aceea de a realiza că am dobândit „forma Crucii”, „chipul Crucii” lui Hristos ca pecete a înveşnicirii noastre. Această calitate ne-a fost confirmată la momentul naşterii în cristelniţa Bisericii - spaţiul redefinirii noastre, mai întâi prin asumarea morţii cu Hristos la momentul afundării, iar mai apoi prin învierea alături de El în urma ridicării din apele „înnoirii hristice”. Totodată, chipul Crucii se vede reconfirmat și prin Taina Mirungerii, a cărei centralitate se regăseşte în cuvintele „Pecetea darului Duhului Sfânt”, consacrată prin semnul Sfintei Cruci, demers iniţiatic încheiat prin Sfânta Euharistie - ca actualizare a jertfei de pe Golgota. Această realitate ne pune în poziţia permanentă de „a altoi” întreaga noastră existenţă pe Crucea lui Hristos, din chiar momentul devenirii noastre ca mădular al trupului tainic al Bisericii.

Crucea, aşa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, „este întâlnirea dintre Cer şi pământ. Este o fixaţie şi o imobilizare”. Crucea devine „fixaţie a morţii” prin aceea că jertfa de pe Golgota a Mântuitorului nostru Iisus Hristos învinge moartea, deschizând perspectiva vieţii veşnice. Totodată, Crucea devine o imobilizare a păcatului, care generează posibilitatea „ascezei”, altfel spus, a exerciţiului virtuţii, ca efect al vieţii în Hristos Cel înviat. Prin cruce ne aşezăm continuu între sacru şi profan, între voinţa noastră şi chemarea sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Chipul Crucii sădit în fiecare dintre noi prin tainele de iniţiere - Botez, Mirungere şi Euharistie - aşază cu sine „verticala Cerului” din care se revarsă darurile cereşti ca expresie sinergică a conlucrării noastre cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, inima devine punctul de întâlnire dintre „verticala cerească” şi „orizontala fiinţei noastre” pe care se cuvine să ne „crucificăm” simţurile, pentru ca ele să devină astfel „simţurile lui Hristos”. În această dimensiune tainic-dialogală dintre Dumnezeu şi om, în care harul şi faptele noastre se intercondiţionează, Crucea se vede conturată în noi cu fiecare clipă a vieţii noastre petrecute în comuniune cu Dumnezeu.

O continuă stare de sacrificiu înnoitor în numele lui Hristos

De asemenea, orizontala Crucii ne face părtaşi unei comunităţi creştine bazate pe ceea ce Constantin Rădulescu-Motru afirma ca fiind „unitatea de spirit, de limbă şi de raţiune”, cu referire expresă la constituţia existenţială a poporului român, în care manifestarea Cerului continuă să existe. Cu alte cuvinte, poporul român a ştiut întotdeauna să îşi modeleze spiritul, limba şi raţiunea după „exigenţele” imediate ale Crucii. Aceste considerente atribuie poporului nostru continua stare de jertfă, de sacrificiu înnoitor în numele lui Hristos, aducându-ne aminte aici de apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului, mai exact de „jertfelnicia unor ierarhi, preoţi şi mireni din toate eparhiile care au mărturisit şi apărat credinţa creştină ortodoxă în timpul regimului comunist (prin înţelepciune şi tact pastoral, prin curaj şi fermitate în transmiterea credinţei, prin mărturisire jertfelnică în timp de prigoană)” cărora Biserica, prin hotărârea Sfântului Sinod, le aduce recunoştinţă deosebită în anul 2017, urmare a mărturisirii necontenite a Crucii prin modelul lor de viaţă.

Toţi aceştia şi-au aşezat „spiritul” pe Cruce prin aceea că „în plan orizontal” au dedicat întreaga lor jertfă generaţiilor care le-au urmat, ca îndemn de trăire şi continuă asumare a credinţei în Hristos Cel răstignit, iar „în plan vertical” au ataşat actul lor de sacrificiu tuturor celor anterioare, ethos care a păstrat continuu acest ­popor sub puterea izbăvitoare a „peceţii cruciforme a lui Hristos”.

Totodată, jertfa lor în numele Crucii a generat deprinderea „unităţii de limbă” prin aceea că simţind şi vibrând în Duhul, toţi aceşti mărturisitori au învăţat ceea ce frumos numea părintele Zaharia Zaharou, respectiv „limba lui Hristos”, aceea care prin tonalitatea inimii a deschis Cerul, urmare a strigătului necontenit al rugăciunii de cerere, de mijlocire, dar mai ales de mulţumire pentru datul de a fi, prin afilierea la cele veşnice, autentici „stavrofori”.

În acelaşi timp, ca generator al „unităţii de raţiune”, Crucea a reprezentat întotdeauna reperul veşnic prin care poporul român şi-a modelat idealurile. Această raportare continuă la Cruce a profilat minţi înnoitoare, capabile în orice clipă să recunoască în fiecare manifestare amprenta Cerului, darul divin, ca efect al aşezării continue la umbra Crucii lui Hristos. O asemenea trăire răzbate şi din „gândurile hristomorfizate” ale celor care, fie ei clerici sau mireni, au ales mărturisirea Fiului lui Dumnezeu în perioada regimului comunist, dovedind că în mintea lor Hristos a triumfat necontenit. Exemplul mărturisitorilor devine pentru neamul nostru un gest de continuă înnoire hristică şi de iubire jertfelnică, menite a ne înzestra pe noi toţi cu o „cultură a Cerului”, după cum frumos afirma IPS Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului.