Mitropolitul Banatului a conferențiat la Arad

Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, a conferențiat săptămâna aceasta la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Timotei, Arhiepiscopul Aradului, și a sute de credincioși arădeni, care au venit să asculte cuvântul distinsului invitat, bogat în lumină, adânc în expunere, dătător de bucurie și aducător de har.

La eveniment, printre participanți au fost prezenți și domnul Gheorghe Falcă, primarul municipiului Arad, doamna Ramona Lile, rectorul Universității „Aurel Vlaicu”, precum și părintele Cristinel Ioja, decanul Facultății de Teologie „Ilarion V. Felea”. Conferința Înaltpreasfințitului Părinte Ioan a reprezentat un autentic popas duhovnicesc, ce a demonstrat cu prisosință că Evanghelia predicată în Biserică nu este numai un mesaj, ci și o divină și mântuitoare lucrare întrupată și experimentată de cei care cred, aud, ascultă de mesaj, îl primesc. Predicarea cuvântului lui Dumnezeu nu este, pentru Înaltprea­sfințitul Părinte Ioan, o pură transmitere intelectuală a unui mesaj, ci „puterea lui Dumnezeu spre mântuirea oricărui crede” (Rom. 1,16), actualizată o dată pentru totdeauna în Hristos, vestirea Sa în Biserică.

Conferința cu tema „Crești­nismul din catacombe” a Arhipăstorului Banatului a scos în evidență personalitățile istorice Priscila și Acvila, care au avut un rol foarte activ în perioada Bisericii primare din Roma. Catacomba Sf. Priscila de pe Via Salaria, „regina catacumbarum” (regina catacombelor), perpetuează memoria unei femei sfinte, o persoană activă și de mare valoare în istoria creștinismului roman. Învățătura care reiese din viața Sfintei Priscila se rezumă în adevărul „că orice casă se poate transforma într-o mică Biserică”. Atunci când credin­cioșii sunt susținuți de credință și de o spiritualitate puternică, ca în cazul familiei Priscilei și a lui Acvila, devine firească angajarea lor curajoasă pentru Biserică și în Biserică.

Catacomba Priscila este una dintre cele mai ilustrate catacombe romane, care oferă câteva particularități iconografice unice, cum ar fi marea nișă a Fecioarei cu Pruncul Iisus și profetul Valaam care indică o stea, care este cea mai veche icoană a Maicii Domnului în Occident (anii 230 sau 240). Cubiculumul Velatei (Înveșmântata) este colorat cu picturi din secolul al II-lea și al III-lea reprezentând ornata, care apar de mai multe ori, simbolul comu­nității creștine, al Bisericii. Tot din secolul al III-lea este datată și cea mai veche reprezentare a Bunei Vestiri, o icoană cu o compo­ziție simplă, dar care poartă în sine înțelesuri profunde.

Dialogul Înaltpreasfințitului Părinte Ioan cu auditoriul a fost un fericit prilej de a medita la taina chipului lui Dumnezeu și al omului, care este o cale privilegiată ce ne conduce spre pacea sufletească. Aceasta începe de fapt cu o privire respectuoasă, care recunoaște în chipul celuilalt o persoană. Dar cine, dacă nu Dumnezeu, poate să garanteze, să spunem așa, „profunzimea” chipului omului? În realitate, doar dacă Îl avem pe Dumnezeu în inimă putem să vedem în chipul celuilalt un frate din umanitate, nu un mijloc, ci un scop, nu un rival, ci un alt eu însumi, o fațetă a tainei infinite a ființei umane. Percepția noastră asupra lumii și, în mod particular, a semenilor noștri depinde în mod esențial de prezența în noi a Duhului lui Dumnezeu. Este un fel de „rezonanță”: cel care are inima goală nu percepe decât imagini plate, fără profunzime. Însă cu cât suntem mai mult locuiți de Dumnezeu, cu atât suntem mai sensibili la prezența Sa în ceilalți oameni, chiar dacă uneori tocmai fața umană, marcată de greutățile vieții și de rău, poate să devină dificil de apreciat și de acceptat ca epifanie a lui Dumnezeu. Cu atât mai mult, pentru a ne recunoaște și a ne respecta drept ceea ce suntem cu adevărat, adică semeni, avem nevoie să facem referire la icoana unui Tată comun, Care ne iubește, în ciuda limitelor și greșelilor noastre.