Obiceiuri și tradiții de Crăciun

Ciclul festiv de iarnă debutează cu Ajunul Crăciunului și se încheie în 7 ianuarie, cu Soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. În această perioadă scurtă, dar intensă din punct de vedere duhovnicesc, sunt prăznuite trei momente deosebite: Crăciunul, Anul Nou (Sfântul Vasile cel Mare) și Boboteaza.

Cercetările monografice mai vechi închinate atât localității Gătaia, cât și satelor aparținătoare nu prezintă în detaliu sărbătorile populare ale locuitorilor. Pot fi două explicații: 1) timpul în care acestea au fost publicate, în care trebuiau înfierate „basmele de adormit moșnegii”, și 2) populația mozaic, în care și-a păstrat fiecare tradițiile și obiceiurile proprii. Cu timpul însă au venit aici români din întreg Banatul, ba chiar din întreaga țară, şi și-au adus tezaurul spiritual, pe care îl vor păstra și de acum înainte.

Arhivele bisericești atestă cu prisosință acest lucru: „… Având în vedere că suntem în preajma sfintelor sărbători ale Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, când după datinile noastre creștinești copiii cercetează casele credincioșilor noștri în Ajunul Crăciunului, iar în ajunul Botezului preotul, și având în vedere că între aceste două comune sunt colonizate 27 de familii din comuna Igriș din Banat, unde era obiceiul ca și la Ajunul Nașterii Domnului preotul și nu copiii să meargă la casele credincioșilor, s-a prezentat la subsemnatul – preotul Dimitrie Botău, n. n. – o delegație din partea acestora pentru a se interesa cui aparțin, respectiv cărui preot să se adreseze pentru a le satisface această cerere, pe care dânșii au moștenit-o din moși-strămoși și vor să o păstreze și pe aceste plaiuri unde au venit drept coloniști…” (în Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă Colonia Gătaia, „Istorie, misiune și viață creștină”, Editura Sitech, Craiova, 2017, p. 27).

Învățatul lingvist Al. Graur vede în românescul Crăciun o continuare a cuvântului latinesc creatione, însă prin filieră slavă, ca și colindă, Rusalii, iar Gr. Brâncuș identifică cuvântul cu buturugă. Noaptea de Crăciun este noaptea butucului. Butucul care arde este un prim predecesor al pomului de Crăciun. Bradul care împodobește și astăzi casele locuitorilor din zonă și nu numai este împodobit cu dulciuri și luminițe. Simbolul acestui pom este acesta: pe când Adam a păcătuit prin fructul pomului, Iisus ne-a mântuit prin lemnul crucii. Darurile și zaharicalele pomului închipuie fructele mântuirii, iar luminițele aprinse în pom Îl personifică pe Iisus, „Lumina lumii, care luminează pe tot omul” (Simona Goicu, „Termeni creștini în onomastica românească”, Editura Amphora, Timișoara, 1999, p. 28; Victor Aga, „Simbolica biblică și creștină. Dicționar Enciclopedic”, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 294).

Sărbătoarea Crăciunului a primit pe pământ românesc și un corespondent feminin: Crăciunoaia, și o poveste culeasă de Tudor Pamfile: „Venindu-i Sfintei Fecioare vremea să nască, a fugit de la casa părintească și s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni – Crăciun și Crăciunoaie – oameni cumsecade de altfel, dar care cu nici un chip n-au vrut s-o primească în casă, spre a nu le spurca cuprinsul cu nașterea unui prunc zămislit din greșeală. De aceea, închizându-i ușa, Maria Fecioara, simțindu-se cu totul neputincioasă de a merge înainte, s-a tras într-un șopron de vite, unde s-a și culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile nașterii, Maica Domnului a purces a se văieta. Crăciunoaie, auzind-o și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și fără a vesti pe Crăciun – unchiașul – a ieșit afară și s-a dus la Sfânta Fecioară în iesle. Acolo a ajutat-o la naștere, a tăiat buricul Pruncului, a culcat Lăuza pe paie și a învelit-o, cu un cuvânt, a îndeplinit tot rostul moșitului. După aceasta a mers în casă și i-a spus lui Crăciun:
- Uite așa și așa. Fecioara izgonită de noi s-a dus în ocolul vitelor și acolo a născut. Ce puteam face eu altceva decât s-o ajutorez?
Unchiașul ei însă nu era om de înțelegere. A apucat-o pe babă de mână, a adus-o la tăietor și acolo i-a ciuntit mâinile din glezne; apoi, înspăimântat de acestea toate câte s-au întâmplat în casa lui, a plecat și s-a dus în sat. În urmă, moașa Crăciunoaie a umplut cum a putut un ceaun cu apă, l-a pus cu gura pe foc și când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare, i-a spus Maicii Domnului să încerce apa și să vadă cum este. Maica Domnului însă i-a răspuns:
- Încearcă și dumneata, moașă Crăciunoaie!
Crăciunoaie vârî mâinile amândouă în apă și deodată văzu că partea tăiată crește la loc mult mai curată și mai frumoasă ca la început. De la această minune se crede pretutindeni că moașele au mâini de aur curat” (Simona Goicu, „Termeni creștini…”, p. 37).

Pe masa de Crăciun se află colacul de Crăciun, păstrat mai cu seamă la etnicii sârbi, dar și produse din carne de porc. Porcul este tăiat de Ignat (20 decembrie) tot folosindu-se de ritual: întâi se taie codița și urechile, iar pe acestea le consumă copilul, care încalcă, astfel, deliberat, postul; apoi se taie picioarele și capul, iar din acestea se vor găti, în unele locuri la Crăciun, în altele la Sfântul Vasile, iar în altele la Bobotează, piftiile (cotoroagele), alimente a căror destinație este, cel mai adesea, tot una rituală, ele fiind oferite sufletelor strămoșilor.
Vestirea Nașterii se face prin colindă. În formă melodică, fiecare colindă exprimă un adevăr de credință legat de Nașterea Domnului. Astfel avem un mesaj general exprimat de mai multe cete: al copiilor numiți pițărăi, al feciorilor în Ajunul Crăciunului.

Cel mai interesant este că, pe întreg parcursul sărbătorilor, masa nu trebuie să rămână niciodată goală. Mai ales că nu pot lipsi de pe ea colacul și apa. Aceasta pentru că, se crede, sufletele morților, ostenite, însetate și înfometate, adastă cu mare bucurie ofranda (Otilia Hedeșan, „Lecții despre Calendar. Curs de folclor”, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 83).
De import este practica sorcovitului, care a apărut și s-a dezvoltat dincolo de Carpați și până în Dobrogea, ajunsă în mediul rural din Banat prin filieră urbană, îndeosebi între cele două războaie mondiale (Aurel Turcuș, „Catalogul obiceiurilor populare calendaristice din Banat”, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2008).

Mai interesant este Plugu­șo­rul, care în cinstea Anului Nou aduce prin urătorii lui de obicei flăcăi tineri, gânduri de sănătate și viață îmbelșugată. Se mai păstrează și obiceiul de a face aceste urări pe un plug mare folosit în lucrările agricole.