Andrei Caramitru, famenul etiopian şi Curtea Supremă din SUA

Am urmărit şi eu polemica iscată pe internet de domnul Andrei Caramitru, fiul cunoscutului actor Ion Caramitru şi om politic (USR-Plus) extrem de activ în spaţiu public. Domnia sa se declară „pasionat de religie”, militează pentru „reforma Ortodoxiei”, e convins că icoanele cu Sfânta Fecioară Maria şi Pruncul sunt „inspirate din imaginile lui Isis cu Horus” şi ne ameninţă cu senzaţionale dezvăluiri despre adevăratele origini ale Crăciunului şi ale Sfintelor Paşti.

Într-o postare pe Face­book din 12 septembrie 2019, dl Caramitru constată că „în Biblie scrie clar ca Iisus a avut 4 fraţi (Iacob, Iosif, Iuda şi Matei) şi 2 surori (Marcu 6, 3)”, că „primii teologi” ar fi afirmat că „aceşti fraţi erau copiii Mariei şi ai lui Iosif”, iar în final somează: „Să ne explice dl. Papahagi cum vine chestia asta (dar doar din texte biblice nu din interpre­tări umane de după)”. Îi va răs­punde, din diaspora, părintele Ioan Florin Florescu în al său „Jurnal scoţian”, prin textul „O exegeză pe înţelesul domnului Andrei Caramitru”, completat de un altul: „Câteva precizări despre fraţii Domnului, pentru galeria d-lui Caramitru”. Vă în­demn să le lecturaţi, sunt e­di­ficatoare şi tranşează, practic, discuţia. Evanghelia ne vor­beş­te despre fraţi vitregi (rude) ale Domnului, iar nu despre fraţi de sânge.

Constat, în treacăt, că dl Andrei Caramitru are o proble­mă la capitolul copy-paste. E­vanghelistul Marcu vorbeşte despre patru fraţi ai Domnului, dar ultimul este numit Simon, nu Matei. Ei sunt, conform u­nor vechi mărturii creştine, fiii din căsătoria Dreptului Iosif (văduv, în momentul în care primeşte pe Fecioara Maria de logodnică). Să intrăm însă pu­ţin în logica celor care gândesc precum dl Caramitru. În Evan­ghelia „ucenicului iubit” ne este redat următorul episod petrecut în timp ce Domnul Se afla pe Cruce: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27). Ce se poate înţelege din aceste versete, că Maica Domnului chiar ar fi mama Sfântului Apostol Ioan şi că acesta ar fi un fiu al său na­tural? Nu este evident că e vor­ba despre o relaţie ca de mamă-fiu survenită în urma acestei adopţii ad-hoc? Pe de altă par­te, dacă Fecioara Maria ar mai fi avut fie şi măcar un copil, conform tradiţiei din lumea iudaică de acum 2000 de ani, nu era firesc ca ea să fie luată în casa acestuia, iar nu încredin­ţa­tă lui Ioan Evanghelistul?

Biblia nu poate fi citită oricum

Bag seamă că dl Andrei Ca­ramitru se doreşte un soi de Pe­tre Ţuţea care afirma că, de la un anumit moment, ajunsese să citească din „Critica raţiunii pure” a lui Kant precum citea din „Informaţia Bucureştiului”. Numai că Sfânta Scriptură nu poate fi citită aşa, ca un ziar, selectiv sau discreţionar, fără a ţine cont de context, de întreg an­samblul textului biblic şi, mai ales, de interpretările Tra­di­ţiei, validate teologic de-a lun­gul veacurilor. Altminteri, ne vom poticni serios în lectura unor pasaje extrem de greu de înţeles, smintitoare chiar, la o primă vedere. „Dacă vine cine­va la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Lu­ca 14, 26). „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36). Am redat doar două exemple de lo­curi „grele”. Cum poţi explica sensul unor cuvinte precum „u­răşte”, „sabie”, „să despart”, „duş­­mani”, dacă nu te raportezi la o cheie de lectură? 

Că Biblia nu poate fi citită oricum ne învaţă şi un episod din misiunea Sfântului Apostol Filip de după Cincizecime: „Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Ridi­cându-se, a mers. Şi iată un băr­bat din Etiopia, famen, ma­re dregător al Candachiei, re­gi­na Etiopiei, care era peste toa­tă vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi şezând în ca­rul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş pu­tea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el” (Faptele Sfinţilor Apostoli 8, 26-31). Dl Andrei Caramitru este, în context, un famen ra­tat. La nivel declarativ, e dornic să primească răspunsuri. În realitate, domnia sa le ştie deja pe toate şi nu ne provoacă pe chestiuni teologice decât pen­tru a demonstra - vorba vi­ne! - că de două mii de ani creş­ti­nii sunt într-o continuă eroare.

Fiindcă nu dă semne că ar dori să dezbată, pe fond, pro­ble­mele teologice cu „nebunii ha­bot­nici” din România a căror „pros­tie îl plictiseşte” pe dl Ca­ramitru, am să ofer, în final, un răspuns din Statele Unite ale A­mericii, pe înţelesul orică­rui po­li­tician. Preotul ortodox James Guirguis, în volumul său „Cău­taţi căile cele de demult. Să descoperim adevăra­tul rost al Bi­sericii” (Editura Doxologia, Iaşi, 2017), explică de ce nu este de ajuns textul scris al Bibliei, ci este necesară şi o interpretare a ei, în duhul în care a fost redactată. În Sta­tele Unite ale Ame­ri­cii, toate legile trebuie să fie „în acord cu mărturia scrisă a Con­stituţiei”. Când o lege este reclamată ca neconstituţională, intră în sce­nă judecătorii de la Curtea Su­premă: „Este treaba judecătorilor de la Curtea Supremă să valideze dacă o lege este într-adevăr neconstituţională. Dacă nu este, ei au puterea să anu­le­ze legea şi s-o abroge. Ceea ce fac aceşti oameni este interpre­tarea Constituţiei. Această pu­tere de interpretare este consi­de­rată autoritară. (...) Părinţii fondatori ai Statelor Unite a­veau o idee foarte precisă în ceea ce priveşte scopul Con­sti­tuţiei, căci chiar ei o scriseseră. Ei au iubit această carte şi au scris Con­stituţia ca un ghid pentru generaţiile ce aveau să vină după ei. (...) Aşadar, ase­menea celor nouă judecători de la Curtea Supremă, noi trebuie să ne întrebăm: «Ce au dorit să spună părinţii fondatori?». Aşa cum aceşti judecători încearcă să determine care a fost practi­ca originală a guvernului şi ca­re era interpretarea originală a Consti­tuţiei, şi noi ar trebui să ne ui­tăm la practica primilor creş­tini” (pp. 20-21).

Probabil că nici astfel de argumente - „americane”! - nu-l vor impresiona pe imperturbabilul domn Andrei Caramitru. Domnia sa a căutat şi a obţinut o publicitate pe care nu o me­rită. Dar îi facem pe plac (adică reclamă) pentru că, cu cât este mai vizibil şi mai vorbăreţ, cu a­tât mai multe deservicii va fa­ce mişcării politice progresiste, de culoare sexo-marxistă, din România. E bine că se joacă cu toate cărţile pe masă, mai ales când una dintre ele este Biblia.