Arhiereul Teofil Mihăilescu, opt veacuri de la trecerea la cele veşnice

Marele ierarh s-a născut în familia preotului Constantin Mihăilescu din Dorohoi, pe data de 20 septembrie 1863, primind numele Emanuil la botez. După ce termină cursurile Seminarului Teologic din Iaşi (promoţia 1884), revine acasă ca profesor la Gimnaziu (1884-1885). Pleacă apoi la Bucureşti, la Facultatea de Teologie, finalizând cursurile acestei instituţii în anul 1889. Activează apoi ca profesor la Vaslui (1890-1894), Râmnicu-Vâlcea (1894-1899) şi Constanţa (1899-1900).

Ca profesor de muzică la gimnaziul din Vaslui, înfiinţează în 1891 un cor religios, care însă după plecarea sa se desfiinţează, pentru ca abia după 14 ani să se reînfiinţeze. După ce se călugăreşte la Mănăstirea Sinaia, este hirotonit ieromonah la Catedrala episcopală din Curtea de Argeş (1900). Apoi este hirotesit arhimandrit (1900 - 1902), apoi la Eparhia  Dunării de Jos (1902), slujitor la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea (1902 - 1909), apoi la Catedrala mitropolitană din Bucureşti (1909 - 1912).

Slujirea de arhiereu

La vârsta de 49 de ani este hirotonit arhiereu vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, primind titlul „Ploieşteanul“ (1912-1919). A fost numit vicar al Mitropoliei după arhiereul Teodosie.

În şedinţa Sfântului Sinod de la 28 februarie 1912 a fost ales arhiereu, după propunerea mitropolitului Konon. Ipopsifierea i s-a făcut la 31 mai, iar hirotonirea duminică, 1 aprilie 1912, în Catedrala mitropolitană din Bucureşti. La slujbă au luat parte: Konon, mitropolitul-primat, împreună cu episcopul Ghenadie Georgescu al Râmnicului Noului-Severin şi arhiereul Valerian Râmniceanu, care ţinuse loc de arhiereu-vicar până atunci. Preasfinţitul Părinte Teofil Mihăilescu îl ajută pe mitropolitul Konon la conducerea Eparhiei Bucureştilor până în 1918, când a fost ales episcop al Eparhiei Argeşului de către marele colegiu electoral, întrunit, din pricina războiului, la Iaşi. După încheierea păcii şi revenirea de la Iaşi, guvernul liberal, anulând toate actele săvârşite sub guvernul Marghiloman, face ca Teofil să fie înlăturat de la Episcopia Argeşului, fiind numit vicar al Episcopiei Buzăului, cu titlul de Râmniceanu. La 1921, murind Episcopul Dionisie Climescu al Buzăului, Episcopul Teofil conduce această eparhie ca locotenent, timp de 6 luni, cu multă demnitate. La sfârşitul anului 1924, rămânând vacantă eparhia Huşilor, prin demisia episcopului Nicodim Munteanu, Teofil este însărcinat cu locotenenţa acestei eparhii, timp de trei luni (1 ianuarie - 1 martie 1925), când este ales la Huşi Iacov Antonovici, Episcopul Dunării de Jos.

Activitatea culturală

În perioada cât a fost arhimandrit la Episcopia din Râmnicul-Vâlcii, pe vremea Episcopului Atanasie Mironescu, Teofil a scris mult în revista „Cuvântul Adevărului“. A fost şi redactor la revista „Biserica Ortodoxă Română“. În ultimii ani de viaţă, a fost numit şi preşedinte al Institutului Biblic din  Bucureşti (1924-1926).

Pe tărâmul literar teologic, Episcopul Teofil s-a distins foarte mult. A scris lucrări cu caracter polemic, răsturnând în chip măestrit aberaţiile ateismului, raţionalismului, liber-cugetătorilor preconizaţi de grupul vestit din Iaşi (Tiron, Bujor etc.). În organul Sfântului Sinod, revista „Biserica Ortodoxă Română“,  cele mai frumoase pagini erau ale Preasfinţitului Teofil, fiind gustate cu plăcere de cititori. Bărbat foarte cucernic, evlavios si cumpătat, scrierile lui au inspirat evlavie şi adevărat duh creştinesc.

Dintre lucrările sale amintim „Meditaţiuni asupra Evangheliilor duminicale, la unele sărbători şi ocazionale“, Bucureşti, 1909, şi „Polemice“, Bucureşti, 1911.

Ultimii ani din viaţă

Un preot care-l cunoştea şi îl aprecia scria despre el că „era o fire blândă, împăciuitoare, cu mult tact şi prudenţă, harnic, conştiincios, smerit, aşa cum îi şade bine unui călugăr şi mai ales unui vlădică. Cu toate aceste nobile şi preţioase calităţi, n-a avut parte de o viaţă tihnită, ci a fost zbuciumat, încât în ultimul timp era îmbătrânit şi slăbit foarte tare. A trăit ultii ani retras în Bucureşti în casele din curtea lui Antim, ocupându-se cu studiul şi conducând Institutul Biblic al Sfântului Sinod. Vedeam cum puterile îl slăbesc pe zi ce trecea şi mai dăunăzi a fost internat la spitalul Colentina, în urma unui acces de arteroscleroză. Ca să se mai vindece n-a fost cu putinţă, şi-a închis ochii în ziua de 21 iunie 1926. A fost dus la mănăstirea Cernica, unde a fost îngropat în cimitirul în care odihnesc şi alţi vlădici de samă ca şi el. Plângem moartea înainte de vreme a acestui ierarh în care ne pusesem multe speranţe într-o vreme când socoteam că răsărise soarele şi pentru el, şi anume când fusese ales episcop la Argeş. Parcă-l văd: zvelt, răzimat cu mâinile pe toiagul său, cum discuta voios, pe strada Ştefan cel Mare din Iaşi cu un domn, în urma alegerii sale. M-am dus şi i-am sărutat mâna şi l-am hiritisit, fără să ştie cine sunt nici până în ziua de azi, când îi scriu aceste rânduri în amintirea sa. Dumnezeu să-l primească în ceata elevilor săi şi să-i facă parte de un locaş de odihnă mai bun decât acel pe care l-a avut aici pe pământ“.

Fie-i amintirea în veci neuitată printre noi! (Preot Onofrei Marius - Parohia Strahova)