Aşezarea în starea firească a existenţei noastre

Pagina de astăzi se referă la smerenie şi are ca suport cartea „Lumina din inimi. Spiritualitatea isihastă în traducerea şi tâlcuirea părintelui Stăniloae”. Volumul cuprinde o antologie de texte filocalice apărută în anul 2003 la Editura TRINITAS şi realizată de Liviu Petcu şi Gabriel Herea. După câteva consideraţii ale autorilor, vom continua cu rânduri despre smerenie în viziunea Sfântului Isaac Sirul.

Toate patimile sunt periculoase şi afectează negativ viaţa noastră spirituală. Dar există două patimi care nu numai că sunt periculoase, dar atunci când s-au manifestat pentru primele dăţi, au schimbat configuraţia ierarhiei cereşti şi a ordinii zidite de Dumnezeu pe pământ. Aceste patimile sunt mândria şi egoismul. Din cauza lor, macrocosmosul spiritual şi material şi-au modificat funcţionarea prin căderea îngerilor şi prin căderea lui Adam. Dacă în planul spiritual, datorită purităţii ontologice a îngerilor, mândria şi egoismul îngerilor răi au luat cote maxime şi cu neputinţă de convertit, în planul fizico-spiritual din care face parte omul, cele două patimi au alunecat în zona microcosmosului, afectându-ne pe fiecare în parte. A devenit o problemă personală a fiecărui om cum va rezista în faţa acestor patimi şi cum se va salva de căderea definitivă alături de îngerii răi.

Cugetul smerit şi iubirea, semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om singur, ci l-a însoţit la început prin revelaţie naturală şi mai apoi prin profeţi. Dar Calea, Adevărul şi Viaţa s-a întrupat prin Iisus Hristos. El este Cel ce ne-a descoperit desăvârşit cele două virtuţi care ucid mândria şi egoismul: smerenia şi iubirea. Cele două sunt legate una de cealaltă ca şi patimile asupra cărora au putere, fiind trăite de Mântuitor spre a ne fi învăţătură: Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii. Smerenia din iubire este singura şi cea mai directă cale spre ordonarea microcosmosului nostru sufletesc spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a fost atât de clar! El a vorbit puţin despre smerenie, dar ne-a arătat-o prin viaţa Lui. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte (Filipeni 2, 8). Cugetul smerit şi iubirea devin semnele apartenenţei unui om la ucenicia în Hristos. A fi creştin înseamnă a-ţi ordona viaţa spirituală fără mândrie şi egoism şi a ţi-o îndrepta total spre Dumnezeu. Smerenia ne aşază dintr-o dată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute oarecare. Ea a refăcut ordinea distrusă de mândria şi egoismul lui Adam şi fără ea noi nu putem beneficia de darul ce ni l-a dat Hristos: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 29-30).

Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat

Iată câteva rânduri şi răspunsuri la întrebări cu privire la smerenie ale Sfântului Isaac Sirul.

Cel smerit nu se simte niciodată înteţit, grăbit şi tulburat. În el nu sunt gânduri înfierbântate şi uşuratice. În toată vremea se află într-o odihnă lipsită de încordare. De s-ar ciocni cerul cu pământul, el nu s-ar speria. Dar nu tot cel liniştit este şi smerit în cugetare. Însă, tot cel smerit cu cugetul este şi liniştit. Cel ce nu e smerit cu cugetul nu e adunat în sine; dar vei afla mulţi adunaţi în ei înşişi, fără să fie smeriţi cu cugetul. Aceasta este ceea ce a spus Domnul cel blând şi smerit: Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre (Matei 11, 21). [...]

Desăvârşirea smereniei stă în a primi cu bucurie învinovăţirile mincinoase. De eşti cu adevărat milostiv, să nu te necăjeşti în lăuntrul tău când ţi se răpesc pe nedrept ale tale, nici să nu povesteşti celor din afară paguba ta. Fă mai degrabă să se înghită paguba din partea celor ce te-au nedreptăţit de către mila ta, ca acreala vinului, de mulţimea apei. Şi arată mulţimea milostivirii tale în bunătăţile cu care le răsplăteşti pe cei ce te-au nedreptăţit. [...] Cel cu adevărat smerit la cuget, când e nedreptăţit nu se supără, nici nu se apără pentru fapta pentru care a fost nedreptăţit. Şi primeşte defăimările ca adevărate şi nu se îngrijeşte să-i încredinţeze pe oameni că a fost defăimat pe nedrept, ci cere iertare. [...]

Există o smerenie din frica de Dumnezeu şi există o smerenie de la Dumnezeu. Unul se smereşte din frica de Dumnezeu şi altul se smereşte din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoţită de simţiri bine orânduite şi o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate şi o inimă ce creşte şi nu mai poate fi înfrânată. [...]

Care sunt însuşirile cele mai alese ale smereniei?

Precum închipuirea de sine (mândria) este o risipire a sufletului în nălucirile care-l fură de la sine şi nu-l înfrânează de la zborul în norii gândurilor lui, prin care înconjoară toată zidirea, aşa smerenia îl adună în liniştire şi sufletul se strânge prin ea în lăuntrul său. Şi precum sufletul nu este cunoscut, nici văzut de ochii trupeşti, aşa cel smerit cu cugetul nu e cunoscut între oameni. Şi precum sufletul este ascuns în lăuntrul trupului de vederea şi de amestecarea cu toţi oamenii, aşa cel cu adevărat smerit la cuget nu numai că nu voieşte să fie văzut şi cunoscut de oameni, pentru despărţirea lui şi pentru lipsirea de toate, ci voinţa lui este şi aceasta: de e cu putinţă să se scufunde şi pe sine însuşi în lăuntrul său şi să se sălăşluiască şi să intre în linişte şi să părăsească cu totul gândurile sale cele dintâi, împreună cu toate simţurile sale şi să fie ca unul ce nu se află în zidire şi n-a venit la existenţă şi nu e cunoscut nicidecum nici de sufletul său.  Şi pe cât este acesta de ascuns şi de închis, ca o comoară, şi despărţit de lume, pe atât este de întreg lângă Stăpânul său. [...]

Cel smerit la cuget nu găseşte niciodată odihna în a vedea îngrămădiri şi amestecări de mulţumiri, mişcări şi glasuri, lărgime şi griji şi banchete, din care se naşte neînfrânarea, nici în cuvinte şi întâlniri şi în vorbiri şi împrăştierea simţurilor; ci preţuieşte mai mult decât toate acestea vieţuirea însingurată în linişte, despărţit de toată zidirea, îngrijindu-se de sine într-un loc liniştit.

Cum poate dobândi cineva smerenia?

Prin neîncetata pomenire a greşelilor sale şi prin conştiinţa apropierii de moarte, prin îmbrăcăminte sărăcăcioasă, prin alegerea locului din urmă în fiecare clipă şi prin alergarea la faptele cele mai înjosite şi mai de ocară în orice lucru; prin a fi totdeauna ascultător, prin tăcerea neîncetată, prin neiubirea de întâlniri în adunări şi prin voinţa de a fi necunoscut şi neluat în seamă; prin a nu ţine la vreun lucru după regula proprie, prin a urî vorbăria cu multe persoane, prin a nu iubi câştigurile. Şi după acestea, prin dispreţuirea de către minte a oricărei ocări şi învinovăţiri din partea unui om şi a oricărei pizmuiri; prin a nu avea mâna sa asupra nimănui şi mâna nimănui asupra sa, ci a fi singur şi însingurat în cele ale sale şi a nu lua în lume grija cuiva asupra sa, afară de grija sa. Şi, pe scurt, la smerenie se ajunge prin înstrăinare, prin sărăcie şi prin vieţuirea însingurată. Acestea nasc smerenia care curăţeşte inima.