Atorenii ieşeni la hramul Mănăstirii Dobrovăţ

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh i-a determinat pe atoreni să ia, în ultima zi de primăvară, o binemeritată pauză de la învăţat. În plină sesiune şi pregătire pentru BAC, au pornit dis -de-dimineaţă către cea din urmă ctitorie a lui Ştefan cel Mare, aflată nu departe de cetatea Iaşilor, Mănăstirea Dobrovăţ.

Pisania săpată în piatră în dreapta uşii de la intrare stă mărturie despre începuturile locaşului care datează din 1504: „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram cu numele Pogorârea Sfântului Duh“. Aşa cum l-a îndemnat Mihai Eminescu în Doina sa, Ştefan a sunat din corn o dată şi-a adunat Moldova toată la hramul ctitoriei sale. A sunat de două ori, şi-au stat alături şi codrii, scăldaţi în lumina caldă a soarelui de dimineaţă.

Cu zâmbete cam strâmbe de somn, atorenii şi-au luat poziţiile în strană. Cine cântă, se roagă de două ori. Îmbrăcaţi în straie populare, Arhanghelii (după cum li se spune) s-au deşteptat de-a binelea, s-au pus pe cântat în duh de pace şi au ciulit urechile şi inimile, să ia aminte la cuvintele care s-au rostit în rugăciunile Sfintei Liturghii.

Părintele Nichifor Horia, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi“, ne-a spus că nu suntem chemaţi doar să înţelegem sensul teologic al sărbătorii de astăzi, ci mai ales să o credem. Dar de ce să credem? Nu avem atâtea alte lucruri mai bune de făcut?

A crede dă sens vieţii noastre. „Omul trebuie să fie credincios sau să caute credinţa, altminteri viaţa lui este pustie“. Trebuie foloseşte Anton Cehov, nu enunţă credinţa ca pe ceva facultativ, opţional. Hristos se dă pe Sine ca soluţie: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Vorbele Sale sunt confirmate de fapte. Se întrupează, pătimeşte şi învie pentru noi, aduce soluţia, vindecă de moarte sufletele noastre.

Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh reprezintă deplinătatea restaurării relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Pr. Chesarie, stareţul mănăstirii, ne-a îndemnat să facem tot ce avem de făcut pentru a-L bucura pe Dumnezeu, căci prea adesea Îl mâhnim şi Îl întristăm. Iată că la Cincizecime se pecetluieşte împăcarea lui Dumnezeu cu omul, putinţa mântuirii. El ne iese în întâmpinare vorbind fiecărui pe limba sa, astfel încât să avem cât mai multe şanse de a-l înţelege.

Nu mai avem nicio scuză. Dumnezeu S-a făcut cât de abordabil am avut nevoie, acum e timpul să Îl mărturisim prin curaj şi bucurie. După ce a venit Sfântul Duh peste el, Sfântul Apostol Petru a scăpat de frică. La răstignirea Mântuitorului i-a fost teamă de o simplă slujnică şi a negat că L-ar cunoaşte pe Hristos. Duhul Sfânt l-a eliberat de neputinţa sa şi a devenit un mare propovăduitor.

Asemenea suntem chemaţi şi noi. Să ne adunăm împreună în rugăciune, să lucrăm împreună, să mărturisim împreună - aşa se arată unitatea duhului. Apoi, dacă ajungem să înţelegem sensul pe care ni-l propune Hristos pentru viaţa noastră, e nevoie de păstrarea, dobândirea şi redobândirea statornică a Duhului Sfânt. Viaţa în Dumnezeu ne izbăveşte de minciuna iubirii de sine, a slavei lumii. Fără prezenţa Duhului Sfânt în inima noastră, începem să ne sălbăticim, nu mai pricepem tainele, descoperim că nu mai suntem în stare să mai jertfim nimic. Viaţa creştinului ortodox nu este numai bucuria descoperirii lui Dumnezeu şi împărtăşirea acestei bucurii altora, este o luptă continuă cu ispitele de la om, de la lume şi de la diavol.

Slujind aproapelui, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Mărturisind Adevărul, luminăm viaţa celuilalt, dar ne luminăm şi pe noi înşine.

Aşadar, să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte... cu bucurie! (Diana-Elena Prisecaru, ATOR Iaşi)