Blestem pentru Adam, sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu?

Poarta de intrare în Postul Mare este, oarecum paradoxal, prin Duminica numită a... izgonirii lui Adam din Rai. Sintagma care defineşte această a patra duminică a Triodului este asociată de om cu tragedia şi blestemul. Căci, după ce protopărinţii au ales să asculte de diavol şi să încalce porunca lui Dumnezeu, i s-a spus lui Adam: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Facerea 3, 17-19).

Neascultarea lui Adam şi a Evei a produs, ca să spunem aşa, o ruptură de nivel ontologic. Ei au căzut de la un nivel de existenţă în care nu cunoşteau grija, nici nu se raportau unul la altul biologic, nu se ruşinau că sunt goi (cf. Facerea 2, 25). Slava lui Dumnezeu îi „îmbrăca" şi se hrăneau din prezenţa şi din cuvântul Celui Care „umbla prin Rai, în răcoarea serii" (Facerea 3, 8). Erau chemaţi să crească spiritual, să se adâncească în cunoaşterea tainelor divine. În schimb, ei au ales să se îndrepte către creaţie, punându-şi nădejdea că, prin simpla consumare a rodului unui pom, vor putea să se autoîndumnezeiască. Toate acestea le-au atras primilor oameni blestemul, dar nu în accepţiunea omenească, de nenorocire sau urgie abătută asupra cuiva. Ceea ce noi percepem aici ca blestem este, de fapt, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile"

Iată cum se manifestă această dragoste pe care Dumnezeu continuă să o arate omului, chiar şi după ce acesta se dovedeşte a fi un nerecunoscător şi un trădător. Celor doi le face Dumnezeu „îmbrăcăminte de piele" (Facerea 3, 21), pentru a putea supravieţui cu trupurile lor în noile condiţii de existenţă. Îi scoate din Rai pentru ca nu cumva să mănânce „roade din pomul vieţii" (Facerea 3, 22) şi astfel starea lor să se perpetueze „în veci". Această nouă condiţie a vieţii trupeşti este evidenţiată şi în Molitfelnic, într-una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării: „Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia şi acestei negrăite legături a Ta – prin vrerea Ta cea dumnezeiască – să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţă şi-a luat, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit".

Mai mult decât atât, deşi îl îndepărtează din Rai, Dumnezeu îi asigură omului condiţii pentru a putea trăi biologic, cu toate că întreaga creaţie s-a răzvrătit împotriva celui ce fusese adus la existenţă spre a o stăpâni: „Soarele n-a mai voit să strălucească şi luna n-a mai voit să se arate, stelele n-au mai voit să se lase văzute, izvoarele n-au mai voit să ţâşnească, râurile n-au mai voit să curgă, aerul s-a strâns în sine să nu mai dea putinţă de suflare celui ce-l bate, fiarele şi toate animalele pământului, văzându-l pe om dezbrăcat de slava dinainte, l-au dispreţuit şi s-au înfuriat toate îndată împotriva lui. Cerul s-a mişcat, cu dreptate, ca să cadă oarecum asupra lui, şi pământul n-a mai binevoit să-l poarte pe spatele lui" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 115). Dar Dumnezeu „opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune îndată omului pe toate, ca şi înainte". Astfel încât, atunci când omul se va face nestricăcios şi nemuritor, toate cele create să se preschimbe şi ele, să fie „cer nou şi pământ nou" (Apocalipsa 21, 1). „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum" (Romani 8, 20-22).

Aşadar, ceea ce numeşte Scriptura ca fiind blestem este doar o exprimare adaptată la înţelesul omului. Căci era firesc ca omul să perceapă această schimbare a condiţiei sale ca fiind cădere şi suferinţă. Pronia lui Dumnezeu e greu de înţeles când singura noastră preocupare este fuga de durere şi alipirea de cele plăcute sau comode. Numai că, aşa cum învaţă psalmistul: „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi" (Psalmi 32, 16-17). Cu alte cuvinte, nimic dintre cele create nu ne poate asigura viaţa, libertatea şi nemurirea. Nu vom spune precum Leibniz în a sa Teodicee că trăim în „cea mai bună dintre lumile posibile". Dar nici nu avem vreun motiv să ne îndoim de faptul că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi că El creează sau îngăduie doar acele lucruri care ne pot folosi spre a dobândi mântuirea. Dovadă sunt miile şi miile de sfinţi, care au dobândit Împărăţia trăind pe acest pământ, „în valea plângerii" (Psalmi 83, 7), nu în vreun colţ de Rai. Omul care cade este cel ce „a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit binecuvântarea şi se va îndepărta de la el" (Psalmi 108, 16). Blestemul este o opţiune, nu o fatalitate.