Ce poate fi mai bun pentru un copil decât să aibă un tată şi o mamă?

Propaganda LGBT invocă disfuncţionalităţile care pot surveni în familiile tradiţionale, pentru a susţine că e mai bine să fie înfiaţi copiii de cupluri gay. Dar copiii nu au de ales între „iadul“ hetero şi „raiul“ homo. Nu putem generaliza, spunând că în toate familiile sunt părinţi violenţi, beţivi sau cu alte probleme de acest gen. După cum nu există absolut nici o garanţie că un copil nu va suferi abuzuri de vreun fel în „familiile“ gay.

De curând revenit în Iaşi, am acceptat fără să stau pe gân­duri invitaţia de a participa la o dezbatere găz­duită de Ateneul din Tă­tă­raşi şi organizată de Asociaţia Familiilor Tinere şi alte câteva ONG-uri, pe tema „Comple­men­­taritatea rolurilor în familie“. Un subiect provocator şi de strictă actualitate. Nu spunem ceva nou când afirmăm că, şi din această perspectivă – a ro­lu­rilor distincte, dar complementare –, este ideal ca orice co­pil să fie crescut de ambii pă­rinţii biologici, tată şi mamă, în cadrul unei căsnicii funcţiona­le, armonioase. Nu întotdeauna stau lucrurile aşa în realitate, într-adevăr, dar asta nu schim­bă cu nimic formula ideală. De a­ceea există idealuri, să tindem mereu către ele. De exemplu, unele state au legiferat căsătoriile între persoane de acelaşi sex şi au permis acestor cupluri să înfieze copii. Toată lu­mea vorbeşte despre „dreptul“ celor doi sau două de a a­vea copii, ignorând dreptul fi­resc al acestora din urmă de a a­vea şi mamă, şi tată. Nu cred că există astăzi vreun studiu de specialitate din psihologie sau din pedagogie care să susţină că ideal pentru un copil este să fie crescut de doi băr­baţi sau de două femei. Deşi, la cum evoluează lucrurile, te poţi aştepta la orice, inclusiv la măsluirea grosolană a unor fapte în numele corectitudinii politice. În orice caz, nu trebuie să fii specialist în creşterea co­pii­lor. Bunul simţ îţi spune că nimic nu poate suplini în viaţa u­nui copil prezenţa simultană a mamei şi a tatălui. Iar cel ce nu acţionează în virtutea acestui deziderat nu susţine, de fapt, „interesul superior al copi­lului“, copil pe care îl reduce la nivelul unui obiect bun de îm­pli­nit dorinţele celor ce vor să se joace „de-a mama şi de-a tata“.

În orice domeniu, în orice profesie, există anumite exigenţe, anumite standarde pe care ne străduim să le atingem. Nu înţeleg de ce am renunţa la a mai lupta pentru cele ideale taman în zona cea mai delicată şi mai strategică pentru evolu­ţia unei societăţi – naşterea şi creşterea viitoarelor generaţii. Nici un părinte sănătos la minte nu renunţă la a lupta pentru a oferi copilului său ceea ce consideră că este mai bun. Corect? Atunci, de ce în pri­vinţa altor copii, care deja suferă şocul abandonului prin orfelinate, am fi de acord să li se ofere un surogat de familie, în loc de a căuta pentru ei ma­mă şi tată în sensul adevărat al cuvântului?

Propaganda LGBT invocă disfuncţionalităţile care pot surveni în familiile tradiţio­na­le, pentru a susţine că e mai bi­ne să fie înfiaţi copiii de cupluri gay. Dar copiii nu au de ales între „iadul“ hetero şi „raiul“ homo. Nu putem generaliza, spunând că în toate familiile sunt părinţi violenţi, beţivi sau cu alte probleme de acest gen. După cum nu există absolut nici o garanţie că un copil nu va suferi abuzuri de vreun fel în „familiile“ gay. Există deja mărturii cutremurătoare ale unor copii crescuţi de cupluri de homosexuali, precum cea din „Out From Under: The Im­pact of Homosexual Paren­ting“, carte scrisă de canadian­ca Dawn Stefanowicz. Pe de al­tă parte, dacă există situaţii în care copiii se lovesc, uneori chiar grav, practicând anumite sporturi, asta înseamnă că nu ne mai lăsăm copilul să facă mişcare? Sau dacă în şcoli au fost cazuri în care unii copii s-au îmbolnăvit ori au fost a­gre­saţi de colegi, deducem de aici că nu e bine să ne mai dăm co­piii la şcoală?

Pentru creştini, un argument în sprijinul acestui ideal firesc îl reprezintă însuşi faptul că Iisus S-a născut într-o astfel de familie. El S-a născut din Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, fără a avea un tată biologic. Cum spune formula de credinţă: S-a născut mai înainte de veci din Tatăl, fără mamă, iar pe pământ din mamă, fără tată. Deşi Dum­nezeu ar fi putut purta de grijă Maicii Domnului, pentru ca Pruncul să fie crescut doar de ea, totuşi a rânduit ca Iisus să aibă drept tată adoptiv pe Dreptul Iosif. Copilul Iisus a beneficiat, aşadar, şi de protecţia, de prezenţa, de modelul unui tată. La vârsta de 12 ani, când a fost aflat în templu, Iisus le spune celor doi: „De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştia­ţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?“. Apoi, E­van­ghelia adaugă: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Naza­ret şi le era supus“ (v. Luca 2, 42-51). Aşa­dar, deşi avea conştiinţa că este Fiul lui Dumnezeu, totuşi adolescentul Iisus, ca Om, acceptă faptul că are nevoie de o familie. Nici măcar Fiul lui Dum­ne­zeu n-a tăgăduit ca fiind firesc şi necesar să crească într-o fa­milie, sub oblăduirea unui băr­bat şi a unei femei deşi, prin pu­terea harului dumnezeiesc, putea să trăiască şi în pustie da­că ar fi dorit, precum Ioan Bo­­tezătorul.

Faptul că vorbim despre lucrurile fireşti în formula ideală nu înseamnă că ignorăm realitatea şi că ne prefacem că nu ar exista mulţi copii care suferă, neputând avea şi mamă, şi tată. Cu siguranţă, aici avem mult de lucru – şi statul român prin instituţiile sale, şi Bise­rica, şi comunităţile locale... Dar mi se pare strigător la cer să punem asupra lor o povară şi mai mare, ducându-i în si­tua­ţia în care să poată să fie în­fiaţi de două persoane de ace­laşi sex. Pentru că spre asta se îndreaptă şi România. O spun ca unul care vine după un an petrecut în Occident şi am văzut, la faţa locului, care sunt paşii pe care-i parcurg în acest domeniu adepţii neomarxismului: mai întâi cer parteneriate civile (la noi Parlamentul a respins, deocamdată, proiectul de lege), apoi urmează „căsă­to­riile“ homosexuale, având drept consecinţă juridică pasul trei: posibilitatea de a încre­dinţa copii unor cupluri gay. Într-un viitor articol, poate voi dezvolta şi ce urmează mai departe, căci lucrurile nu se opresc aici. Dar deocamdată e important să conştientizăm că ne aflăm în faţa unui pericol real şi că referendumul propus de Coaliţia pentru Familie, la a cărei propunere subscriu, nu es­te un soi de „aflat în treabă“, ci e şansa de a securiza defi­ni­ţia căsătoriei aşa cum este ea de veacuri şi, prin aceasta, de a a­sigura, pe cât se poate, un ca­dru cât mai sănătos în care să fie crescute viitoarele generaţii.