Centenarul unui cântăreţ bisericesc

La începutul secolului trecut începea Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Bucureşti, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a salvat vieţile a zeci de răniţi de pe front. A ajuns la Praga şi a fost părtaş la momentul greu al cedării Basarabiei. În toamna anului trecut, băcăuanul Dobre Clinciu a primit distincţia „Crucea Moldavă” de la Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan.

Un zâmbet generos iţit de sub mustaţa albă. O privire caldă şi pătrunzătoare care te fixează din uşa apartamentului. Îmi iese în întâmpinare, senin ca o zi de vară athonită. Păşeşte spre mine cu mâinile tremurânde pe sub vesta de lână. „Tata a primit distincţia «Crucea Moldavă» de la Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la împlinirea a 100 de ani”, îmi şopteşte fiica, venită lângă el. Adus puţin din spate, parcă gârbovit de crucea purtată peste un secol, Dobre Clinciu din Bacău păstrează o luciditate şi o claritate a dialogului aproape miraculoase. Îl poartă pe Dumnezeu cu el. Se simte şi pe chipul luminat, dar şi în cuvântul pe care ţi-l rosteşte. Povestea lui se împleteşte cumva cu cea a naţiunii în care a crescut, s-a format şi a trăit. Multă luptă, multă jertfă, provocări şi ispite, dar peste toate o credinţă statornică nezdruncinată nici de război, nici de ateism. „Parcă mai ieri mă vedeam elev la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti de pe lângă Patriarhie”, a mărturisit el, derulând filmul veacului. Era în perioada anilor 1930, în timpul primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Miron Cristea, de la care venerabilul nostru interlocutor a primit şi binecuvântare. „Păi cum să uit anii aceia! Am ajuns să învăţ să desluşesc tainele muzicii psaltice şi toată rânduiala de la strana bisericii la şcoala din Bucureşti. M-a ajutat foarte mult părintele Vasile Boldeanu, care m-a trimis la şcoală. M-a luat de acasă pentru că a crezut că pot face mai mult şi m-a susţinut în primii ani de studiu. Urcam des la catedrala din Dealul Patriarhiei. Într-o zi, m-am întâlnit cu părintele patriarh. M-a binecuvântat pe creştet, m-a privit în ochi, m-a întrebat ce fac, unde mă duc. I-am răspuns şi i-am sărutat mâna. Apoi, a urcat pe scări, iar eu, am coborât, spre şcoală. Fiecare pe drumul lui. A fost o întâlnire pe care nu o voi uita niciodată”, a povestit, emoţionat, bătrânul.

Părtaş la momentul greu al cedării Basarabiei

După absolvirea cursurilor, tânărul Dobre a fost angajat pe postul de cântăreţ la Biserica Zlătari şi, mai apoi, la Biserica Boteanu, ambele locaşuri de cult vechi, cunoscute şi apreciate ale Capitalei. Şi-a împlinit menirea cu dăruire şi pasiune. Iubea muzica şi slujbele religioase. Probabil s-ar fi stabilit acolo, dacă nu ar fi izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial. „M-am înrolat pe front. Fiind cântăreţ bisericesc, autorităţile m-au trimis la cursuri de sanitar. Trebuia să merg alături de armată şi să ajut răniţii. Am participat la război, fără să trag un glonţ, fără să împuşc pe nimeni. Mă mir şi acum, peste măsură, că sunt în picioare. Fiind sanitar, îmi amintesc cum trebuia să ne strecurăm pentru a fi alături de soldaţii din linia întâi. Vâjâiau gloanţele peste tot. Mureau oameni chiar lângă mine, seceraţi de gloanţe. Mulţi dintre camarazii mei şi-au găsit sfârşitul în anii aceia cumpliţi. Am ajuns cu Armata Română până la Praga. De acolo ne-am întors acasă, pe jos, până în Munţii Făgăraş. Un drum anevoios de multe zile. Un drum lung şi greu...”, a rememorat moş Clinciu. Lângă durerile purtate în sufletul său de ororile războiului, o rană deschisă a rămas şi experienţa anilor 1939-1940, când a fost părtaş la momentul greu al cedării Basarabiei. „Parcă văd şi acum armata care se retrăgea, trecând Prutul şi oamenii care se uitau la noi şi, plângând, întrebau: dar pe noi cui ne lăsaţi?”. Cu ajutorul lui Dumnezeu a trecut peste război. S-a întors acasă, însă schimbările politice i-au făcut imposibilă angajarea în postul de cântăreţ bisericesc, aşa cum şi-ar fi dorit. A plecat la Iaşi, unde a absolvit Şcoala Sanitară. Apoi, a fost angajat la dispensarul din comuna Racoviţeni. Însă, Îl iubea prea mult pe Dumnezeu. Experienţa câmpului de luptă, marşul neostoit printre gloanţe în căutarea şi îngrijirea răniţilor i L-au apropiat pe Hristos mai mult decât îşi putea imagina cineva. Ştia că nu e singur, cum a simţit că nu a fost nici în anii petrecuţi în război. Aşa că, interdicţiile impuse de comunişti, unele tacite pentru comunitatea rurală, nu-l afectau prea tare.

Teamă mai mult de Dumnezeu decât de oameni

Erau temuţii ani 1950, când, fiind angajat al unei instituţii a statului, a merge la biserică însemna asumarea unor riscuri. Se ajungea până la închisoare, dacă se găsea un „prieten” care să te pârască. Numeroşii preoţi, intelectuali, sau simpli creştini, credincioşi din satele româneşti, au umplut temniţele regimului, fiind acuzaţi că sunt fie „duşmani ai poporului”, „mistici” sau cine ştie ce. Era suficient un singur cuvânt „de bine” spus unde şi cui trebuie pentru a fi privat de libertate, arestat, torturat şi chiar „pierdut” într-una din multe închisori din ţară. Lucrurile acestea le ştie bine Dobre Clinciu, care intrase în regimul comunist cu sufletul amărât de suferinţele şi ororile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Dar lui îi era teamă mai mult de Dumnezeu decât de oameni. „Duminica se mai întâmpla să nu vină doctorul, pentru că avea treabă. Aşteptam şi, dacă vedeam că nu e nimeni, închideam uşa. Apoi mergeam la biserică. Simţeam o mare bucurie! Cântam Apostolul la strană, apoi mai citeam din Cazanie. Însă, mă aşteptam, când plecam de la dispensar la biserică, să mă pârască cineva. Nu m-a pârât nimeni. Ce-i drept, odată a venit un securist la mine. Mi-a cerut să pârăsc pe unul, pe altul. Păi, ce să spun despre ei? N-am nimic. Securistul s-a uitat la mine, aşa lung. Aha! Deci nu vrei să pârăşti. Lasă că te aranjez eu”, a povestit Dobre Clinciu.

Ocrotit de o icoană a Maicii Domnului de la Mănăstirea Rogozu

Au fost probabil zilele cele mai dificile ale vieţii. Teama că ar putea fi arestat la orice oră din zi sau noapte, fără motiv, lăsând fără sprijin familia. „Nu ştiu ce-a făcut individul respectiv că, peste puţin timp, s-a sinucis. Ce s-o fi întâmplat, habar nu am. Dumnezeu să-l ierte. Am scăpat de frica lui. Eram tot timpul sub temerea că mă necăjeşte. Putea să mă bage şi la puşcărie, cum se întâmpla pe atunci. Aveam trei copii”, şi-a amintit bătrânul. Îi era teamă de turnători, dar dragostea de cele sfinte era mai mare decât frica. Simţea că trebuie să-şi asume condiţia de creştin în ciuda vremurilor tulburi. Şi nu a regretat niciodată alegerea făcută.

Anii au trecut, viaţa de familie creştină binecuvântată de Dumnezeu alături de Raveica a fost încununată de naşterea a patru copii. A primit distincţii şi aprecieri pentru curajul, eroismul şi implicare sa. Regimul comunist a intrat în manualele de istorie şi s-a îngropat în sufletul lui, la fel grijile şi dificultăţile inerente vieţii de om bun. Au rămas amintirile care desprind din ochii bătrânului lacrimi la fiecare rostire. „Mă minunez şi acum că mai trăiesc. Dar să ştiţi că, în toţi aceşti ani, m-a ocrotit o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, pe care o purtam cu mine totdeauna. O aveam de la Mănăstirea Rogozu”, a conchis Dobre Clinciu, omul a cărui existenţă este desprinsă dintr-un roman. Romanul românului care a reuşit cu ajutorul Celui de Sus să răzbată şi prin dramele războiului şi prin întunecimea comunismului şi prin negura tranziţiei spre o altă lume.