Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Moldova Cine se ascunde: Dumnezeu sau omul?

Cine se ascunde: Dumnezeu sau omul?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Moldova
Un articol de: Pr. Constantin Sturzu - 06 Mar, 2018

Titlul articolului reprezintă tema pe marginea căreia am conferenţiat săptămâna trecută în Cluj, la invitaţia ASCOR şi a unei comunităţi atât de bine închegate în jurul neobositului părinte Ciprian Negreanu. Tema ascunderii este una capitală pentru a înţelege ce anume are puterea de a sabota mântuirea noastră.

Omul are tendinţa de a-L acuza pe Dumnezeu că Se ascunde, că e de negăsit, de nepătruns, de neînţeles. Şi se victimizează astfel, aflând aici, în ultimă instanţă, justificare pentru căderile sau neputinţele sale, precum face Tudor Arghezi în versurile: „Încerc de-o viaţă lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Şi te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat,/ Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,/ Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi". Or, Dumnezeu dintotdeauna S-a arătat omului şi l-a chemat spre comuniunea în iubire. Iar când nu Se arăta printr-o prezenţă „faţă către faţă" - în Rai sau după cădere şi izgonirea din Eden -, Dumnezeu Se arăta şi ni Se arată mereu prin lucrările Sale, prin întreaga Sa creaţie. Căci în Dumnezeu „trăim şi ne mişcăm şi suntem" (Faptele Apostolilor 17, 28).

Finalitatea creştinismului, dezideratul său suprem nu poate fi decât împlinirea acestui testament lăsat de Domnul: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan 17, 21). Omul este chemat spre unirea cu Dumnezeu, în Iisus Hristos, antrenând în această mişcare eshatologică întreaga creaţie. „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi" (I Corinteni 15, 28). Comentând spusa Sfântului Simeon Noul Teolog, cum că Împărăţia cerurilor, deşi cu multe „locaşuri şi locuri de odihnă", va fi „o singură locuinţă" şi toţi drepţii „nu vor vedea decât pe Împăratul pretutindeni", părintele Dumitru Stăniloae vine cu lămuriri suplimentare, extrem de utile pentru tema noastră: „Deşi fiecare îşi va avea locaşul său şi strălucirea sa (...), adică nu se vor dizolva toţi într-un ocean comun de lumină, totuşi ei şi locaşurile lor îşi vor fi transparenţi la culme, încât se vor bucura de cea mai deplină comuniune, nefiind stânjeniţi de voinţa de a-şi ascunde ceva. Căci nu vor avea în ei nimic rău, deci nimic de ascuns. Comuniunea aceasta o vor avea în Dumnezeu, Care va fi deplin deschis fiecăruia, pentru că fiecare va fi deplin deschis lui Dumnezeu" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale în Filocalia VI, Humanitas, 1997, p. 129).

Spovedania, modul prin care Îl lăsăm pe Dumnezeu în viaţa noastră

Finalitatea existenţei noastre este deplina comuniune şi desăvârşita transparenţă. Altfel spus, o deplină, o totală deschidere. De unde înţelegem că cel ce se ascunde nu o face decât dacă are „ceva rău de ascuns". Cum Dumnezeu nu cunoaşte răutatea, iar Fiul lui Dumnezeu, deşi Şi-a asumat păcatele noastre, nu a cunoscut păcatul, rezultă că El este mereu ca o carte deschisă. Iar cine are ochi de văzut Îl vede. Fie în mod direct - caz mai rar în această viaţă, chiar şi pentru oamenii cu viaţă sfântă -, fie în lucrările Sale, prin Sfintele Taine sau prin pronia Sa permanentă.

După Înviere, Mântuitorul apare şi se ascunde apoi iar de ochii ucenicilor, pentru a le lăsa libertatea de a crede sau nu în El şi pentru ca ei să se reobişnuiască treptat, deopotrivă, atât cu prezenţa Sa fizică, cât şi cu modul duhovnicesc de a fi cu ei. Apoi, şi după Înălţare, Domnul este în continuare prezent: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Înălţarea cu Trupul la Cer nu echivalează cu o depărtare a Sa, dimpotrivă. E doar un alt mod de a fi prezent în viaţa ucenicilor şi a tuturor celor ce-L urmează, prin interiorizarea relaţiei cu aceştia. Paradoxal, El devine mai accesibil după Înălţare decât în răstimpul celor trei ani cât a propovăduit pe pământ alături de cei 12 şi de cei ce Îl urmau acum două mii de ani.

Omul, pe de altă parte, a moştenit predispoziţia de a se ascunde atunci când se rupe de Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns" (Facerea 3, 10). Când nu iubeşti pe cineva sau când lucrezi împotriva lui, ai tendinţa de a te ascunde de el. Cel ce spune că Dumnezeu nu există sau că El se ascunde, se aseamănă celui ce închide pleoapele şi spune că nu există lumină. Întunericul acesta e generat de ascunderea noastră, nu de nearătarea Lui. Păcatele şi modul pătimaş de existenţă, împrăştierea minţii noastre şi neiubirea se fac întuneric în noi, se fac zid între noi şi Dumnezeu. Viaţa duhovnicească începe şi se cultivă doar prin deschiderea totală către El. Spovedania e locul prin excelenţă în care ne deschidem şi-L lăsăm pe Dumnezeu în viaţa noastră, dar mărturisirea trebuie să devină una continuă. Milostenia, rugăciunea, postul suntem chemaţi să le facem nu „înaintea oamenilor" (v. Matei 6, 1-23), ci „într-ascuns" pentru a fi răsplătiţi de Tatăl „Care vede în ascuns". Asta nu înseamnă că la vedere, adică faţă de oameni, ar trebui să facem contrariul acestor lucrări duhovniceşti. Aşa cum păcatul îl facem, de obicei, în ascuns, în intimitatea noastră, tot aşa relaţia cu Dumnezeu o cultivăm plecând de la rădăcina fiinţei noastre. Ne „închidem" faţă de lume, ca să ne deschidem către Dumnezeu şi, în felul acesta, să putem cuprinde lumea întreagă. Restul vine apoi de la sine, roadele acestei deschideri din adânc se vor arăta şi celorlalţi, dacă şi după cum va considera Dumnezeu că e de folos.