„Cinei Tale celei tainice, astăzi, părtaş mă primeşte“

Joia dinaintea Sfintei Învieri a Domnului din morţi este ziua cea mare a împlinirii cuvintelor pe care Iisus, Mântuitorul nostru, le-a rostit cu un an în urmă, în sinagoga din Capernaum: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, cine mănâncă din pâinea aceasta, viu va fi în veci, iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu“ (Ioan 6,35 şi 51).

Ascultându-L atunci, cei prezenţi nu au înţeles cuvintele Lui, s-au scandalizat (Ioan 6, 60-61). Acum a venit „ceasul Lui“ (Ioan 13, 1) ca cele rostite atunci şi neînţelese să fie împlinite, înaintea Apostolilor Săi - pe care El i-a ales din lume, iubindu-i şi pregătindu-i pentru marea taină ce urma să o săvârşească înaintea lor. Celor mai apropiaţi dintre ei, Petru şi Ioan, le revine misiunea de a pregăti cina (Luca 22,8) la care Domnul se va descoperi ca Miel şi Jertfitor pe altarul noii Sale împărăţii, Biserica. Cronologic, existau în calendarul iudaic două sărbători: a azimelor (Luca 22, 1) - „şi se apropia sărbătoarea Azimelor“ - şi a Paştelui. Prima comemora sărbătoarea amară a robiei din Egipt a fiilor lui Israel, cea de-a doua - momentul ieşirii din robie spre patria făgăduinţei. Aparenta contrazicere a sinopticilor se explică prin faptul că, în timpul Mântuitorului, cele două momente se contopiseră, încât erau serbate odată cu înjunghierea mielului pascal, care se celebra la 14 aprilie seara. Înainte de acest moment nu se puteau mânca azime (pâine nedospită). Cina cea de Taină şi ultima înaintea Pătimirilor a fost binecuvântată cu pâine obişnuită, pentru că această pâine avea să unească în Taina Sfintei Euharistii toate popoarele ce vor crede şi mărturisi moartea şi Învierea Domnului, unindu-le într-o singură Biserică, aşa cum boabele de grâu, unindu-se, formează pâinea, în timp ce azimele, pâinea nedospită, era specifică doar unui singur popor, cel iudaic, căruia îi amintea de un eveniment istoric, propriu al istoriei sale - robia Egiptului.

Când dragostea este sinceră, preocupările pentru întâietate dispar

La începutul Cinei, conform ritualului iudaic de atunci şi până astăzi, Domnul prezintă prima cupă de vin, ca împlinire şi sfârşit al unei Legi ce urma a apune pentru totdeauna: „Nu voi mai bea cu voi de acum din rodul viţei“ (Luca 22, 18). Apoi, urmează taina spălării picioarelor (Ioan 13, 2-12).

Momentul de adâncă smerenie a Fiului lui Dumnezeu care îngenunchează înaintea omului, spălându-i picioarele, pentru a-l face curat, vrea să accentueze legătura tainică dintre Sfântul Botez şi împărtăşirea din masa euharistică, prin care se împlineşte încorporarea omului în Biserică. Cearta pentru întâietate apărută între apostoli, „cine dintre ei se pare că este mai mare“ (Luca 22, 24), se finalizează cu acest moment sublim al Celui care a venit în lume nu să fie slujit, ci să slujească, dându-şi viaţa Lui pentru ei. „Cine este mai mare, cel care stă la masă sau cel care slujeşte? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul care slujeşte“ (Luca 22, 27). Deşi este Domnul lor, altădată, la aceeaşi întrebare, Iisus îi mustrase prin cuvinte (Marcu 10, 43). Acum, fiindcă sosise ceasul Lui, le arată, exemplificând prin propria lucrare, ca semn desăvârşit al iubirii: „Iubind pe ai Săi din lume, până la sfârşit i-a iubit“ (Ioan 13, 1).

Între cei în care dragostea este sinceră şi prezentă, preocupările pentru întâietate dispar. Cel ce iubeşte pe fratele său se identifică cu el. Mântuitorul, dorind ca această mare şi tainică (în zilele noastre mai greu de găsit şi experimentat) virtute a dragostei să nu fie impusă, mai întâi o arată prin pilda vieţii Sale, culminând cu momentul spălării picioarelor, ştiind că: „Tatăl Cel ceresc I-a dat Lui toate în mâini“ (Ioan 13, 3).

Acest act premergător instituirii Tainei Sfintei Euharistii demonstrează încă o dată că lucrările Sale în lume erau teandrice, dumnezeieşti şi omeneşti, manifestate de aceeaşi Persoană, în care se uniseră cele două firi. Deşi se încinge cu un ştergar (Ioan 13, 4), toarnă apă în vasul de spălat, spală, şterge picioarele apostolilor, tot timpul va reliefa legătura Sa cu Dumnezeu Tatăl. „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora“ (Ioan 13, 14). Acest gest tainic nu doreşte să fie neînţeles de ucenicii Săi. De aceea, El îi învaţă că prin spălarea picioarelor a sosit momentul ceasului Său, în care cei ce vor crede în El şi vor purta numele Lui, creştinii, vor trebui să-L urmeze prin faptele credinţei lor menite să uşureze, să mângâie şi să încurajeze omul aflat în starea de pătimire şi suferinţă. Pentru primirea Sfintei Taine a Trupului şi Sângelui Său, pentru gustarea fericirii ce nu se va lua de la ei, ucenicii trebuiau curăţiţi. „Eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă!“ (1 Corinteni 11, 23).

După evangheliştii Matei, Marcu şi Luca, marele Apostol Pavel, la 25 de ani de la această mare zi a Cinei celei tainice, îl consemnează în scrisoarea adresată Bisericii din Corint - precizând că momentul instituirii Tainei Sfintei Euharistii a avut loc după Cină (1 Corinteni 11, 25), lucru pe care-l menţionează Sfântul Luca (22, 20): „Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi“. De unde rezultă că Iuda trădătorul, fiul pierzării, nu s-a mai învrednicit să participe şi să primească marea Taină a Sfintei Împărtăşiri, acesta părăsind camera cinei când masa pascală, după ritualul iudaic, lua sfârşit: „Deci după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât, şi era noapte“ (Ioan 13, 30).

„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi“

Momentul de apogeu al activităţii Sale, prin care se descoperă înaintea apostolilor Săi, îl constituie această clipă tainică a Cinei, când va instaura un nou legământ veşnic între om şi Dumnezeu, care în Biserica ce urma a fi întemeiată va avea menirea să-l sfinţească pe om, introducându-l în noua realitate, a pregustării bucuriei cereşti. Acesta a fost ceasul Lui când, luând pâinea, binecuvântând-o, Iisus a frânt-o, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi“, subliniind obligaţia de a-l săvârşi până la sfârşitul veacurilor: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea“ (Luca 22, 19).

După aceea, Mântuitorul nostru, luând potirul şi mulţumind, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care se varsă pentru voi“ (Matei 26, 27). Aceleaşi cuvinte le va scrie şi Sfântul Apostol Pavel, subliniind faptul că Domnul, prin expresiile „se frânge“ şi „se varsă“, întemeiază Taina prin care aşază piatra cea din capul unghiului (Marcu 12, 10): Biserica Sa, în centrul căreia se va afla, mărturisi şi trăi din ea - Sfânta Euharistie.

Acum, în tainica seară a Cinei, ucenicii vor cunoaşte că tot ceea ce El a învăţat, ceea ce ochii lor au văzut se desăvârşeşte cu actul întreitei Sale demnităţi de profet, arhiereu şi împărat, toate condiţionate de jertfa Sa pe Cruce - care avea să facă posibilă întemeierea noii Sale împărăţii, Biserica. În această mare zi şi unică în istoria lumii, Domnul instituie o nouă lege, întemeiată prin sacrificiul dăruirii propriei Sale vieţi, care se cere mereu actualizată, până la sfârşitul veacurilor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“ (Luca 22, 19). „Fiul Omului a venit în lume să-şi dea viaţa (sufletul) răscumpărare pentru mulţi“ (Marcu 10, 45).

Împărtăşirea din Trupul şi Sângele Său a celor ce cred şi-L mărturisesc devine mod de participare şi vestire a acestui moment mântuitor: „Ori de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până când va veni“ (1 Corinteni 1, 26). Cel ce primeşte Taina este primit în noua Împărăţie: „Viu va fi în veci“ (Ioan 6, 50). „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 54), „iar cine va mânca din pâinea aceasta, viu va fi în veci“ (Ioan 6, 51).

Pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Său, cele cereşti inundă cele pământeşti, sfinţind lucrările omului. Taina Cinei cele veşnice este posibilă prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, noua realitate a împărăţiei Sale, Biserica, fiind cea care ne adună, ne învaţă, hrăneşte şi ne sfinţeşte, pregătindu-ne pentru ca în veşnicie să ne bucurăm la Cina Mielului fără sfârşit.

Cântările de laudă de după Cină (Matei 26, 30) subliniază caracterul solemn liturgic, misiunea Bisericii fiind de a vesti lumii taina morţii şi a Învierii, biruind întunericul prin lumina ce izvorăşte din noaptea neştiinţei şi a păcatului.

În Taina Sfintei Euharistii stă permanent Cel ce îşi dă viaţa pentru mulţi care-L caută şi-L urmează. Din această zi, până la sfârşitul veacurilor, mărturisim puterea Învierii asupra păcatului şi morţii, având nădejdea biruinţei cu „puterea Celui ce a biruit fiind ieri şi azi şi în veci Iisus Hristos, Domnul nostru“ (Evrei 13, 8).