Cu două degete pe rană. Întru tămăduire

Două evenimente recente îmi dau mari nădejdi că în Biserică se cultivă cele mai serioase preocupări pentru sănătatea sufletească şi trupească a omului.

Primul dintre ele este lansarea volumului „Leacuri contra evlaviei” (Editura Paideia, Bucureşti, 2018) al părintelui profesor George Remete. Autor de manuale de Dogmatică şi al unei impresionante trilogii reunite sub titlul „Fiinţă şi credinţă”, părintele profesor George Remete ne surprinde, de data aceasta, cu un mănunchi bogat de texte „spre ascuţire, nu spre poticnire”, extrem de vii şi de actuale, adesea polemice. Ele sunt reunite sub un titlu care, cu siguranţă, şochează tot ochiul „cuminte”. Până citeşti explicaţia: „Credinţa este fondul, evlavia e forma. Credinţa e duhul, evlavia e litera. Dar litera poate ucide: evlavia L-a omorât şi L-a băgat în mormânt pe Iisus Hristos. (...) Ca orice organism viu şi activ, credinţa îşi are bolile sau patologia specifică. Se înţelege deci că vorbim aici de evlavia falsă şi nu de cea autentică” (p. 247).

Sunt multe pasaje antologice, practic ar trebui să citez mai mult de jumătate de carte dacă ar fi să le semnalez pe toate cele care mi-au atras atenţia. Voi spicui câteva, mai de strictă actualitate. Fiindcă tot suntem în Anul Centenar, e bine să înţelegem că „a afirma patriotismul înseamnă a afirma specificul mamei între celelalte mame, nu superioritatea faţă de ele” (p. 143). Acest „specific” înseamnă şi a semnala, lucid, toate viciile, slăbiciunile, inadecvările sau făţărniciile pe care le putem sesiza la conaţionalii noştri sau la fraţii din Biserică. Modelul oferit de Vestul civilizat - căci „vrem o ţară ca afară”, nu? - înseamnă civilizaţie, prosperitate, funcţionalitate administrativă, dar mai presupune şi o continuă decuplare de la valori esenţiale pentru om şi pentru comunitatea din care face parte. Spre exemplu, „ruşinea nu e numai o calitate morală, ci e în primul rând o dimensiune fiinţială, esenţială şi decisivă pentru om. (...) Numai ruşinea autentifică pocăinţa, credinţa şi iubirea. Numai ea e semnul sau criteriul sigur al sănătăţii omului. De aceea, eliminarea ei în societatea occidentală e dovada cea mai clară şi tare a îmbolnăvirii ireversibile” (pp. 160-161).

Definiţia normalităţii capătă inflexiuni paradoxale, în sensul evanghelic al expresiei: „Normali sunt de fapt oamenii care recunosc că sunt nebuni; iar nebuni sunt cei care nu recunosc. Pentru că nici un nebun n-a recunoscut vreodată că e nebun” (p. 31). Cu alte cuvinte, dacă nu ai conştiinţa propriilor păcate şi căderi care te despart în chip „nebunesc” de Dumnezeu şi de oameni, rişti să te pierzi prin „universuri paralele” şi iluzorii, create de o minte care nu se poate smeri şi care nu vede urgenţa pocăinţei. „Omul se poate însingura de toate, de sine şi de Dumnezeu: Îl poate face absent, prin păcat. În schimb, Dumnezeu nu se poate însingura de om, nu vrea şi nu poate, căci şi-a asumat definitiv riscul omului. Omul îşi poate da demisia din specia umană, dar Dumnezeu nu” (pp. 38-39).

Dacă părintele profesor George Remete, cu vervă, spirit de pătrundere şi condei usturător, atrage atenţia mai ales asupra unor „maladii ale spiritului”, un alt cleric, părintele arhimandrit Siluan Şandor, vicar general al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, ne atrage atenţia asupra multiplelor dependenţe care-l ispitesc pe omul de astăzi: alcoolismul, dependenţa de tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor, tulburările de comportament alimentar, dependenţa de muncă, dependenţa de cumpărături etc. Despre toate acestea, părintele vicar a vorbit acum câteva zile la Cluj, în cadrul susţinerii publice a tezei sale de doctorat cu titlul „Patologiile excesului în abordare pastorală”, precizând în finalul prezentării sale: „Recuperarea deplină din adicţii nu înseamnă doar vindecarea efectelor vizibile sau învăţarea unui comportament echilibrat, indiferent de care ar fi vorba, ci este refacerea legăturii cu Hristos. Dependentul poate ajunge la un echilibru psiho-fizic prin diferite tehnici, şi boala să intre în remisie, ceea ce nu este puţin lucru, desigur. Dar pe noi ne interesează perspectiva veşnică, care este adevărata recuperare, refacerea vieţii duhovniceşti a celui căzut, reîntoarcerea lui la Tatăl”.

Pentru această teză de doctorat ce abordează o temă pe cât de inedită pentru spaţiul academic, pe atât de actuală, elaborată sub îndrumarea părintelui profesor Teofil Tia, părintele vicar Siluan Şandor a primit titlul de doctor în Teologie cu menţiunea „Magna cum laude”. E încununarea unor ani de studiu, dar şi de abordare practică a problematicii tratate în cele peste 300 de pagini ale tezei. Pentru a sublinia importanţa evenimentului, menţionez că din comisia prezidată de părintele decan Vasile Stanciu (Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca) au făcut parte personalităţi marcante ale vieţii universitare precum părintele profesor Viorel Sava şi dl. profesor Constantin Cucoş de la univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi, părintele profesor Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi dna profesor Daniela Popa de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca. La susţinerea tezei de doctorat au participat numeroşi preoţi, monahi şi laici, iar şedinţa publică s-a bucurat de prezenţa PS Părinte Episcop Timotei al Spaniei şi Portugaliei.

Urmează poate partea cea mai grea: elaborarea şi implementarea unui program pastoral de prevenţie şi recuperare pentru persoanele dependente, program ce va fi implementat în Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, precum şi editarea unui ghid pastoral care să vină în ajutorul celor implicaţi în recuperarea persoanelor cu adicţie. Am convingerea, bineştiind râvna şi priceperea părintelui Siluan, că acesta va deveni un proiect-pilot ce va fi apoi preluat şi de alte eparhii.

Am semnalat aceste două evenimente din viaţa Bisericii în special pentru contribuţia lor la evidenţierea sau dezvoltarea unei viziuni terapeutice duhovniceşti. Aceasta este o preocupare constantă în istoria bimilenară a mântuirii, dar este nevoie ca ea să capete o tot mai mare consistenţă în faţa avalanşei de provocări postmoderne. A conecta o abordare teologică autentică la eforturile unor specialişti din mediul laic cu siguranţă se va concretiza, treptat, în constituirea unui suport tot mai consistent pentru lucrarea preotului de parohie, a duhovnicului, a tuturor celor ce se pun în slujirea aproapelui.