Cuvânt la înmormântarea Părintelui Vasile Adiaconiţei

Preacucerniciile şi Preacuvioşiile Voastre,
Îndurerată familie,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Hristos a Înviat!

Şi dacă Hristos a înviat, după cum înşişi voi aţi confirmat, atunci şi noi vom învia!

Cât priveşte învierea morţilor, ea nu este o invenţie omenească, ci ea a fost anunţată de Dumnezeu Însuşi prin gura profetului, care zice: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti. Şi m-a purtat împrejurul lor; dar, iată, oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta.» Domnul însă mi-a zis: «Proroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul.» Prorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am prorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, proroceşte duhului, proroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!» Deci am prorocit eu - cum mi se poruncise - şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor" (Iezechiel 37, 1-10).

Fără această profeţie nimeni nu îşi poate explica misterul bucuriei de Paşti, ce anticipă Învierea cea de obşte, care este o lucrare a lui Dumnezeu prin puterea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh.

Deşi reunirea sufletului cu trupul, la Înviere, este o taină a lui Dumnezeu, nerevelată încă, teologii au încercat să o explice prin intermediul fizicii moleculare.

Se ştie că trupul omului este materie şi că, prin descompunere sau pulverizare, din el rămân moleculele sau atomii. Or, la Înviere, când sufletul, care îşi caută trupul, va emite un flux magnetic personal, moleculele sau atomii acelui trup se vor organiza după cum le va porunci acel flux. Se va întâmpla ca în cazul piliturii de fier aruncată dezorganizat pe o coală de hârtie; în momentul în care se va apropia o bară magnetică, particulele fine se vor organiza, luând o anume formă.

La o astfel de Înviere va fi chemat şi Părintele Vasile Adiaconiţei care şi-a aflat sfârşitul, la nici 53 de ani împliniţi, luni, la ceas de Vecernie, în urma unui accident întâmplat cu o zi înainte, duminică, 15 aprilie, după Sfânta Liturghie, pe trecerea de pietoni din faţa Spitalului Orăşenesc din Târgu Neamţ. Ar fi împlinit 53 de ani, dacă nu i s-ar fi întâmplat nenorocirea, în august, pe 23.

Provenea dintr-o familie de oameni gospodari din localitatea Belceşti din judeţul Iaşi, avându-i ca părinţi pe Elena şi Mihai Adiaconiţei, oameni care dintotdeauna au ştiut să îmbine munca cu rugăciunea, cinstea cu evlavia şi respectul faţă de semeni cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Părintele Vasile Adiaconiţei încă de mic s-a simţit atras de slujirea preoţiei. Aşa se face că, după studiile gimnaziale, urmate în comuna natală, în 1982 s-a înscris la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi" de la Mănăstirea Neamţ, pe care l-a absolvit în anul 1987, iar mai târziu, în perioada 2011-2015, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Dumitru Stăniloae" din Iaşi şi, respectiv, pe cele ale Facultăţii de Teologie „Ovidius" din Constanţa, luându-şi licenţa la Teologia Morală, în anul 2017, cu lucrarea „Credinţa ca virtute şi putere a comuniunii şi mântuirii omului", coordonator ştiinţific fiindu-i părintele profesor dr. Gheorghe Popescu.

În anul 1990, după ce în 1989 s-a căsătorit cu tânăra Carmen Burdulea din localitatea Târpeşti - Neamţ, astăzi profesor de fizică la liceul din localitatea Petricani, simţindu-se pregătit pentru Sfânta Taină a Preoţiei, a primit hirotonia întru diacon în ziua Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful (1 iunie), a doua zi, de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), fiind hirotonit întru preot pe seama Parohiei Româneşti din judeţul Iaşi. Ambele hirotonii au fost săvârşite de Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, pe atunci Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi locţiitor de Mitropolit.

Preoţia este una dintre cele şapte Taine, iar preotul este cel care face posibilă coeziunea omului cu Dumnezeu şi dobândirea sfinţeniei, cea mai înaltă aspiraţie a omului pe pământ şi adevărata împlinire a menirii sale. Cel Care dăruieşte Hirotonia este Hristos şi tot El este Cel Care judecă hirotonia fiecărui preot. Aşadar, Hirotonia este, în esenţă, o judecată deplină a preotului de către Hristos, spune pr. Constantin Necula de la Sibiu.

Interesant este faptul că Hristos, în intervenţiile Sale, n-a vorbit niciodată la modul negativ despre preoţi, aşa cum astăzi, din păcate, mulţi fac aceasta; dimpotrivă, pe cei zece leproşi i-a trimis să se arate preoţilor, nicidecum medicilor, recunoscând, astfel, autoritatea acestora.

Într-o parohie, preotul este omul prin excelenţă la picioarele căruia creştinii merg şi depun cele mai intime mărturisiri ale sufletelor lor; pentru ca, odată cu iertarea păcatelor, cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti, părintele să le dea şi remediile pocăinţei.

Interesant este faptul că bucuriile şi necazurile fiecărui credincios sau enoriaş din parohia respectivă sunt bucuriile şi necazurile preotului care îl păstoreşte.
El este cel care îl veghează pe fiecare în parte de la sânul mamei sale şi până dincolo de moarte. El îi sfinţeşte leagănul şi intrarea în viaţă prin Sfintele Taine şi tot el îi sfinţeşte patul morţii, mormântul şi crucea de la căpătâi, veghindu-l în veşnicie şi purtându-l în rugăciunile Bisericii.

În cei 28 de ani de împreună-vieţuire cu distinsa lui soţie, Dumnezeu a binecuvântat casa şi familia Părintelui Vasile prin naşterea celor două fete: Andreia, astăzi licenţiată în Litere, şi Ştefana, viitoare farmacistă, care au fost şi rămân, şi după strămutarea lui la cele veşnice, bucuria, mângâierea şi mândria familiei.

Cât priveşte bilanţul activităţii Părintelui Vasile Adiaconiţei în cei 27 de ani de slujire preoţească, acesta este plin de roade.

Miile de Sfinte Liturghii, Taine şi ierurgii săvârşite de Sfinţia sa, însoţite de predicile pline de zel apostolic, au fost cele care au schimbat în bine viaţa duhovnicească a enoriaşilor încredinţaţi lui spre păstorire.

În cei 27 de ani de slujire, nenumărate suflete au aflat mângâiere şi dezlegare în scaunul de Spovedanie, sfinţindu-şi viaţa prin Cuminecare.

Numai Dumnezeu ştie câte îndemnuri a făcut părintele credincioşilor ca cei bolnavi şi cei închişi dintr-o eroare judiciară să fie vizitaţi şi cercetaţi, ca cei învrăjbiţi să se împace unii cu alţii, ca cei muşcaţi de patima beţiei şi a altor narcotice să renunţe, ca orfanii, copiii şi bătrânii abandonaţi să simtă dragostea celor din jur, ca cei rătăciţi de la dreapta credinţă şi, vai, că sunt mulţi, nu puţini, să-şi revină şi să se întoarcă la Biserica, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Nu ne este îngăduit să trecem cu vederea nici activităţile edilitar-gospodăreşti împlinite de Părintele Vasile Adiaconiţei de-a lungul celor 27 de ani de preoţie. Pentru că, de vom tăcea, acestea: pictura bisericii, casa socială, gardul împrejmuitor de la cimitir şi de la biserică vor striga în urma noastră; şi vor striga pentru că în ele se concentrează dragostea jertfelnică însoţită de dorinţa Sfinţiei sale ca toate cele ale Bisericii să fie aşezate în şi cu bună rânduială.

Părintele Vasile Adiaconiţei a fost preotul prin excelenţă, nu doar în biserică, ci şi în afara bisericii. Chiar şi la pescuit, pentru că pescuitul a fost pentru el un prilej de bucurie şi de liniştire sufletească, se comporta întocmai celor chemaţi la apostolat.

Tot timpul s-a străduit, cu o neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu, ca el, deopotrivă cu familia Sfinţiei sale, să fie un exemplu bun pentru credincioşi în general şi pentru păstoriţii săi în special.

Acum nu ne rămâne decât, toţi deopotrivă, să ne plecăm în faţa rânduielii lui Dumnezeu, Care aşa a binevoit şi, totodată, să-I mulţumim că a binecuvântat munca acestui preot şi a călăuzit paşii lui pe calea unei slujiri vrednice de pomenire.

Adresez un cuvânt ales de compasiune şi mângâiere, atât din partea mea, cât şi din partea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, doamnei preotese Carmen şi celor două fiice: Andreia şi Ştefana, odată cu exprimarea regretului de a fi pierdut pe una dintre cele mai dragi persoane sufletelor lor, precum şi preoţilor din acest protopopiat, rudelor de aproape şi de departe şi, nu în ultimul rând, păstoriţilor Sfinţiei sale.

Din păcate, în aceste momente, nimic altceva nu se mai poate face decât să înălţăm cuvinte de rugăciune către Atotputernicul Dumnezeu şi să zicem: „Şi precum pe pământ l-ai pus pe robul Tău slujitor în Biserică, aşa arată-l şi la altarul Tău cel ceresc, Doamne. De vreme ce între oameni l-ai împodobit cu vrednicie duhovnicească, primeşte-l neosândit şi în mărirea îngerilor Tăi. Tu ai preamărit viaţa lui pe pământ, Tu îndreptează şi ieşirea lui, spre iertarea sfinţilor Tăi; şi sufletul lui numără-l cu toţi sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie" (Rugăciunea a 2-a din Rânduiala înmormântării preoţilor).