De la dimensiunea psihologică la cea duhovnicească a vieţii

În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simţirii pentru a nu mai fi condamnată împreună cu păcatul a cărui victimă este de fapt. Şi acest lucru este posibil printr-o „liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, aşa cum este în fiecare persoană, în momentul respectiv (şi scopul final este să facem din toată viaţa noastră o liturghie lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie”, prin raţiunea purificată de rugăciune, minţii conectate la Dumnezeu prin atenţie trează şi iubitoare.

Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă modelul Sfintei Liturghii Euharistice şi cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu-zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială, şi o liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de conştientizare, asumare şi oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieţi rănite de păcat şi de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viaţa noastră adunată în ceea ce simţim clipă de clipă.

Liturghia lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare

Aceasta începe cu o aşezare într-un loc liniştit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”. Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; şi minte - să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu şi să ne aţintim mintea la El.

Apoi, este necesar să conştientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu, Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem şi să credem că este o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta toate, îndrăzneală, sfială şi onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării. Rostim apoi rugăciunile începătoare şi Psalmul 50.

Tot din pregătire face parte încercarea onestă şi hotărâtă de a ne împăca cu propria conştiinţă şi de a-i ierta pe toţi cei care ne-au supărat sau rănit. Pe toţi care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru vrăjmaşi, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toţi cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptăţit”. Dacă este cazul, putem spune pe nume celor care ne vin în minte.

Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greşalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment. Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.

Harul ne dă puterea să ne naştem la un nou mod de existenţă

Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simţirilor din aceste momente, şi prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenţie rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” încercând să facem din ea singura lucrare a raţiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenţia, ca lucrare a minţii, către senzaţiile din trup, acceptându-le conştient şi rămânând nemişcaţi în poziţia aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o mişcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele încercări, tot ce conştientizăm din simţirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenţia dată senzaţiilor şi rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simţirii. Vom primi fiecare senzaţie resimţită şi o vom păstra în atenţie, răbdând-o până se epuizează, până-şi „spune cuvântul” şi se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită poftă sau mişcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim şi harul necesar pentru cultivarea virtuţii răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică şi furie.

„Ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea ce  conştientizăm că este simţire în momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună-lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simţirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” şi ne aducem pe noi înşine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat, Care vine şi se sălăşluieşte efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (II Corinteni 4, 10).

Astfel, acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos, Care nu a păcătuit, deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Său, şi să ne asumăm şi noi trupul şi firea noastră aşa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.

Senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu, şi nu scopuri în sine

Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi să le înmulţim pe cele plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu, şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi senzaţiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles şi de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi şi îngropată într-un adânc inconştient, formând un adevărat iad şi zidind acel „trup al morţii” despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Şi omul face acest lucru pentru că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-şi trăiască viaţa deplin, fiind capabil doar de supravieţuire. Fără harul lui Dumnezeu, viaţa omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea, S-a şi făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.

„Liturghia lăuntrică” din tot locul şi din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers” toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înşine, aşa cum suntem, şi toată viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce oferim. Ne încredinţăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm şi sfinţii ne învaţă să ne osândim pe noi înşine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în mila Domnului şi în iertarea vindecătoare şi sfinţitoare. Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască, lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă şi că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de sine este, în esenţa ei, conştientizarea şi asumarea neputinţei absolute a omului de a „face binele” şi de a fi fericit fără Dumnezeu şi căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul ajunge la smerenie şi în ea Îl întâlneşte pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din inima sa.

Concret, asumându-ne conştient, ca fiind ale noastre, toate simţirile şi mişcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe cineva, şi oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieşim din dimensiunea psihologică şi intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovniceşte energiile noastre create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine „prescura” tainei înduhovnicirii. (Fragment din articolul „Mai e posibilă terapia practicată de sfinţi?” al monahiei Siluana Vlad)