„Explorări“ ATOR în Oraşul Luminilor

Se spune că a călători este, pentru un tânăr, izvor de cunoaştere, de lărgire a orizontului, ocazie de a lega prietenii, dar şi de a învăţa să priveşti lucrurile dintr-o perspectivă nouă. „Vai de omul unei singure cărţi“, vai de cel care crede că ceea ce ştie sau ce vede el este totul! Noi, tinerii, simţim nevoia de nou, de cunoaştere, avem nevoie să călătorim, avem nevoie de experienţe formatoare. Cunoscând mai multe culturi, simţind viaţa altor societăţi, gustând din ceea ce oferă şi alte civilizaţii, nu poţi decât să te îmbogăţeşti. Astfel, câţiva tineri din ATOR Iaşi am hotărât să ne sporim averea şi am purces la drum.

În perioada 26 aprilie - 1 mai, 5 tineri din Iaşi şi unul din Galu - Neamţ am fost oaspeţii uneia dintre cele mai cunoscute capitale ale lumii, Parisul. Oraş cultural cu o istorie bogată, cu numeroase obiective turistice şi cu o eleganţă aparte, Parisul este un punct de atracţie pentru milioane de turişti în fiecare an. Călătoria aceasta a fost un început pentru toţi, deoarece cu toţii am fost prima dată în capitala Franţei. Cei mai mulţi dintre noi au fost la prima călătorie cu avionul şi la prima ieşire din ţară.

„Lumea este o carte, iar cei care nu călătoresc nu pot citi decât o pagină din ea“, spunea Sfântul Augustin, iar noi îi dăm dreptate. Deşi ar fi bine să dăm curs „curiozităţii celei bune“, deschişi spre a cunoaşte tot ceea ce înnobilează sufletul şi mintea omului, adesea ne lenevim, ne complăcem în nemişcare sau rutină. Preferăm aşa-zisa linişte, neriscând nimic, neieşind din zona noastră de confort. Ne mulţumim cu informaţii prefabricate, cu „guma mestecată de alţii“, fără a avea curajul propriilor experienţe, fără a aprofunda aspecte cu adevărat importante pentru viaţa noastră.

Odată cu plecarea la Paris, am pus în funcţiune „detectorul de lucruri ce merită a fi cunoscute“ şi mare ne-a fost mirarea când am descoperit obiective pe care nici nu le bănuiam în acest oraş. În cele 5 zile de şedere am vizitat mai bine de 20 de locuri, de la cele foarte cunoscute: Turnul Eiffel, Muzeul Luvru, Castelul de la Versailles, Champs Elysees, Notre Dame, la unele mai putin cunoscute, dar măreţe şi cu poveşti interesante: Saint Chapelle, unde sunt nişte vitralii care pur şi simplu emană energie şi stârnesc uimire, Biserica Saint Etienne du Mont, unde se află mormântul Sfintei Geneveva, o sfântă care a trăit în secolul al V-lea, considerată ocrotitoare a Parisului. Sfânta Geneveva a oprit o invazie a barbarilor şi era cunoscută de toţi oamenii acelei vremi.

Am vizitat şi Catacombele Parisului, un fel de labirint pe sub străzile oraşului care adăposteşte osemintele din aproape toate cimitirele din oraş, numărul lor fiind estimat la peste 6 milioane, dezgropate spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea şi aduse în acest loc din cauza supraaglomerării cimitirelor pariziene. La Biserica Madeleine, care adăposteşte moaştele Sfintei Maria Magdalena, am avut ocazia să audiem un concert al coralei parohiale. Am văzut şi Pantheonul, clădire ridicată pentru a adăposti moaştele Sfintei Genoveva. Lucru acesta nu s-a putut totuşi înfăptui, din cauza acţiunilor ce au avut loc în anul 1789, anul revoluţiei franceze, când majoritatea sfintelor moaşte au fost arse şi aruncate în Sena. Atelierul lui Brâncuşi, artist român revoluţionar al artei sculpturale cunoscut în toată lumea cu o operă impresionantă, ne-a bucurat sufletul.

Cam toate zilele au început pentru noi cu însemnarea hărţilor şi a traseului pentru ziua respectivă. Aşa am învăţat cât de important este să ne sfătuim, să cădem de acord şi să ne descurcăm într-un oraş atât de mare cum este Parisul. Totodată, faptul că la fiecare pas întâlneam ceva nou ne-a captivat şi ne-a ţinut într-o tensiune frumoasă şi într-o curiozitate constructivă. Totul a prins dimensiuni noi, timpul s-a scurs foarte repede, noi repetam cu voce tare informaţii auzite sau citite, le discutam şi ne întrebam unii pe alţii dacă mai ştim alte lucruri despre „chestiunea în cauză“. Ne-am cunoscut mai bine şi pe noi şi pe ai noştri. Ne surprindeam mirându-ne, ne surprindeam uimiţi de cei cu care ne-am însoţit în călătoria aceasta, de câte ştiau cei de lângă noi, iar noi nu ştim că ei ştiu. Ne-am descoperit prin prisma discuţiilor cu ceilalţi. Este frumos să te iniţiezi în istoria unui popor pe care îl admirăm, care a oferit un cadru favorabil multor personalităţi din România de a se afirma şi de a-şi pune în valoare darurile.

Am găsit statuia lui Mihai Eminescu în preajma Universităţii Sorbona, foarte aproape de Catedrala Mitropoliei Ortodoxe Române, am descoperit locul de rugăciune al lui Mircea Eliade, am aflat de aportul unui proiect ingineresc revoluţionar realizat de Gheorghe Pănculescu în cel mai cunoscut simbol al Franţei, Turnul Eiffel, iar ei nu sunt singurii oameni de valoare în faţa cărora vizitatorii Parisului se opresc.

Pe lângă toate aceste minunate „descoperiri“, am întâlnit acolo prieteni români, deoarece am avut şansa de a ne întâlni cu tineri din NEPSIS, precum şi cu alţi creştini de-ai noştri cu care am împărtăşit poveşti frumoase. Nu am avut timp să ni se facă dor de casă, căci oamenii pe care i-am întâlnit ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Au fost deosebit de călduroşi şi deschişi faţă de noi. Printre toate construcţiile impresionante şi măreţe cărora le-am călcat pragul, Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem şi la mănăstirea de la Limours, o frumoasă mănăstire de maici, care are o bisericuţă de lemn construită în stil maramureşean şi pictată în stil bizantin. Comunitatea de aici ni s-a părut foarte vie. Ne-am explicat frumuseţea comunităţii şi prin faptul că de la mic la mare, la finalul Sfintei Liturghii, aproape toţi credincioşii s-au împărtăşit cu Sfintele Taine.

Vă spun şi o întâmplare. În fiecare dimineaţă plecam de la gazdele noastre, Violeta şi Hugues, cu trenul spre Paris. Pentru că drumul durează 45 de minute, citeam împreună rugăciunile de dimineaţă. Într-una dintre zile, un domn s-a întors spre noi şi ne-a spus că suntem într-un tren şi să facem linişte, este un loc public. Ne-am uitat în jur şi am văzut că o mulţime de oameni vorbeau în vagon. Am înţeles totuşi şi am continuat să citim rugăciunile în taină. În următoarea dimineaţă ne-am uitat după un vagon mai gol ca să putem citi rugăciunile fără a fi deranjaţi, dar era ora la care majoritatea merg la serviciu şi vagoanele erau pline. Am început să citim cu voce mică, astfel încât să nu deranjăm pe cineva. După câteva rugăciuni citite în şoaptă, o doamnă vine şi se aşază lângă noi. Trage cu urechea, ascultă cu sfială…

„Pot să citesc şi eu o rugăciune cu voi?“

Era româncă. A citit şi ea câteva rugăciuni. Era profund emoţionată. Muncea de mulţi ani în Franţa, iar în România nu mai călcase de mai bine de 8 ani. Auzind-o, am prins curaj şi energie. Ne-am bucurat de această întâlnire matinală. Am discutat despre întâmplare. Parisul ne-a dat o temă pentru acasă în cele din urmă. Am înţeles încă o dată că suntem invitaţi la a împărtăşi cu cei din jur bucuria, credinţa, viaţa. Din acest motiv vă şi povestesc cele trăite în această călătorie. Tânărul ar trebui să se asemene cu o albină care strânge tot ce e bun şi frumos din diferite flori şi, la rândul lui, oferă produse tămăduitoare celor ce-l înconjoară.

Aşadar, frumuseţea, curăţia, curiozitatea, dărnicia şi bunătatea trebuie împărtăşite celor de lângă noi, celor care se bucură să primească, care sunt în căutare, sau pe care Bunul Dumnezeu ni-i scoate în cale.

Slavă Bunului Dumnezeu şi mulţumim tuturor celor care au făcut posibilă această călătorie! (Oana Maxim, ATOR)