Fără duhovnici buni, bisericile pot deveni triste repere muzeale

Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relaţiei cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

De-a lungul secole­lor, în Biserică, pen­tru a putea um­bla „în­tru înnoirea vieţii“ (Romani 6, 4), credincioşii au avut nevoie de duhovnici devotaţi. Dincolo de condiţiile mo­rale şi canonice, un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaţiona părinteşte (chiar să aibă „inimă de mamă“, cum spu­nea părintele Paisie A­ghi­oritul). El trebuie să fie şi un foarte bun cunoscător al psiho­lo­giei omului de azi, să ofere în­drumare în cele ce ţin strict de viaţa duhovnicească, dar şi în alte aspecte care ţin de viaţa credinciosului. Însă, el nu poate şi nu trebuie să fie niciodată soţul pe care nu îl avem, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui ca­re ne-a lipsit în copilărie. Du­hov­nicul este ghidul nostru că­tre Domnul. El este, dacă vreţi, in­terfaţa noastră cu Dumne­zeu, pe care ne străduim să-L cu­noaştem şi de Care ne apro­piem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de du­hov­nic mai mult decât de Hris­tos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mân­tui­torul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a re­laţiei cu părintele său duhov­nicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

Limitele ascultării de du­hov­nic sunt, în primul rând, pă­catul şi erezia. Indiferent de autoritatea unui îndrumător du­hovnicesc, de statura lui mo­ra­lă sau de poziţia pe care ar avea-o în structurile instituţio­na­le ale Bisericii, ucenicul are drep­tul să refuze a mai asculta de duhovnicul său când acesta îl îndeamnă a păcătui sau a cre­de în învăţături eterodoxe. Este bine însă ca, într-o astfel de (nedorit) situaţie, respecti­vul ucenic să se adreseze superiorilor acelui duhovnic, pre­zen­tându-le problema întâmpi­nată. Asta, pe de o parte, pentru a fi sigur, printr-o eventua­lă confirmare a unei autorităţi bisericeşti, că a sesizat în mod corect acele abateri la duhovni­cul său, iar pe de altă parte, pen­tru a înştiinţa pe cei care pot lua măsurile adecvate într-o astfel de situaţie. Abuzul de au­toritate al duhovnicului se poate face şi în alte privinţe, care nu sunt la fel de grave, dar care sunt nefireşti, privite prin prisma rolului pe care un astfel de îndrumător de suflete este chemat să şi-l asume înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Spre exemplu, există, uneori, tendinţa din partea duhovnicului de a controla viaţa ucenicului în aspecte care nu ţin de competenţa sa directă, cum ar fi a indica acestuia ce facultate să urmeze, cu cine să se căsă­to­rească, cu cine să voteze etc. Sigur că duhovnicul poate a­bor­da cu ucenicul şi astfel de su­biecte, dar orice povaţă a sa tre­buie să fie făcută doar cu scopul de a orienta pe ucenic, din perspectiva mântuirii.

Duhovnicul are un rol foarte important şi în dobândirea discernământului duhovnicesc. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Sale decât stărilor noastre sufleteşti sau gându­ri­lor proprii, atunci se va mi­los­tivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat care aduce discernerea duhurilor şi dreapta socoteală. Duhovnicul este cel în faţa căruia ne validăm a­ceas­tă lucrare. Prin mărturisi­rea noastră în Taina Spove­da­niei şi prin solicitarea de sfat duhovnicesc putem evita înşe­la­rea care pândeşte pe tot omul (Sfântul Ignatie Brianciani­nov). Se poate uneori să avem im­presia că împlinim voia lui Dumnezeu, tot aşa precum cei care L-au răstignit pe Mântui­torul credeau despre ei înşişi as­ta. Să punem însă la încerca­re această „încredinţare“ a noas­tră, bazându-ne nu pe min­tea noastră, ci pe cuvântul primit în Taina Pocăinţei.

A fi duhovnic înseamnă în pri­mul rând a fi părinte duhov­ni­cesc. Dar asta nu exclude, în­tr-o oarecare măsură, calitatea de prieten. Problema e că no­ţiu­nea de prietenie, aşa cum e în­ţeleasă mai ales în limbajul lumii de azi, este asociată cu ideea de părtăşie cu o altă persoană – inclusiv şi în cele mai puţin bune sau chiar în cele ce ţin de sfera păcatului. De a­ceea, reperul aici este cuvântul pe care-l rosteşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos către uce­nicii Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă po­runcesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (Ioan 15, 14-15). În lumi­na acestor cuvinte, se poate vor­bi despre relaţia duhovni­ceas­că şi ca despre o relaţie de prietenie.

Trăim în epoca în care toată lumea vrea să comunice şi nimeni nu mai vrea să asculte. Aşa se explică, între altele, şi in­flaţia de bloguri, de site-uri personale sau de conturi create pe reţelele de socializare. Nevo­ia fundamentală a oricărui om, cu atât mai mult a creştinului, este aceea de a fi ascultat şi îndrumat. A primi credinciosul la sca­u­nul de spovedanie doar în cele patru mari posturi de peste an – şi uneori nici atât! – explică în ma­re măsură slă­birea con­şti­in­ţei euharistice şi ispita individualismului în rândul enoriaşilor din parohii. Fă­ră a avea repere şi îndrumători duhov­ni­ceşti de­di­caţi „cu timp şi fără timp“ (II Timotei 4, 2), nu se pot închega nuclee comunitare care să de­vină acel „pu­ţin aluat care dos­peşte toată fră­mântă­tu­ra“ (Ga­la­teni 5, 9). Cuvântul ros­­tit în secolul XIX de către Sfântul Filaret, Mitro­po­litul Mos­covei, este extrem de actual şi as­tăzi: „Duhovnicii buni pot schim­ba faţa lumii“. Or, du­hov­nicii buni se for­mea­ză în timp. Nici nu se inventează, nici nu apar de la sine, peste noapte. Ei tre­bu­ie să constituie, poate mai mult decât în alte vremuri, o prio­ritate în lucrarea de azi a Bi­sericii. Fără viaţă duhovni­ceas­­că, locaşurile de cult vor a­junge foarte repede doar nişte triste re­pere muzeale pe harta tra­seelor turistice. Sau poate nici măcar atât, dacă e să ne ui­tăm la miile de lo­caşuri de cult din Occident închise, vândute sau chiar demolate din 1990 încoace.