Hristos nu a fost o victimă. Noi de ce am fi?

Răstignirea pe Cruce a Domnului. Oare chiar înţelegem noi ce Dumnezeu avem? Căci El nu stă în Ceruri, pe Tronul slavei Sale, şi priveşte precum un rege pământean la supuşii Săi (monoteismul necreştin). Nu este chip cioplit, nici forţă a naturii (păgânism). Nu S-a depărtat de creaţia Sa (deism), nici nu S-a „dizolvat" în ea (panteism). „Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 7). A venit să ne cunoască pe toţi şi să cunoască toate ale noastre.

Cel ce a creat apa a însetat. Cel ce a poruncit pământului să rodească a flămânzit. „Cel ce S-a îmbrăcat cu lumina ca şi cu o haină" S-a botezat gol în apele Iordanului. Nu a săvârşit nici un păcat, dar Şi-a asumat toate păcatele noastre. Dumnezeu-Cuvântul Se jertfeşte fără de glas, ca un miel.

Până la momentul Ghetsimani credem în puterea lui dumnezeiască. La fel şi începând cu Învierea Sa. Dar de când Se lasă prins, până e pus cu Trupul în Mormânt, tare mai suntem ispitiţi să vedem în El slăbiciune omenească. Nu omenitatea, ci neputinţa noastră. Într-adevăr, Mântuitorul a pătimit toate omeneşte, nu a folosit deloc puterea Sa dumnezeiască spre a-Şi îndulci suferinţa.

Dar în intervalul dintre Ghetsimani şi Golgota, Hristos nu a fost victimă! El a ales de bunăvoie să pătimească în fiecare clipă. Nu e ca şi cum din momentul în care S-a predat nu mai avea încotro. A acceptat fiecare lovitură de bici în parte, Şi-a asumat fiecare palmă sau scuipat. Fiecare piron înfipt în Trupu-I a fost primit cu pace. Cumplite suferinţi, da. Dar primite cu împăcare. Paradoxal? Smintitor? Greu de crezut? Da, nici mironosiţelor, cu atât mai puţin ucenicilor nu le venea să creadă că El a putut învia. Toată pătimirea a fost extrem de reală şi de cutremurătoare.

Dar nu asta le bloca mintea să creadă în Înviere, ci faptul că au văzut în Sfintele Sale Pătimiri şi în moartea Sa ceva ireversibil, semn că El n-ar mai fi Dumnezeu. Căci omul nu poate concepe ca în Dumnezeu să fie sincope. Pentru om, dumnezeirea este sinonimă cu atotputernicia manifestată neîncetat, de nebiruit de către nimeni. Or, ei L-au văzut pe Hristos biruit, căzut chiar la propriu sub povara Crucii. Nu au înţeles că nu era cădere acolo, ci aplecare de bunăvoie spre cele mai de jos ale umanităţii.

„Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul"

Nu, Hristos Domnul nu a fost o victimă. El Şi-a anunţat de trei ori moartea Sa. A insistat asupra faptului că „putere are să-Şi pună sufletul Său şi putere să-L ia înapoi", nu că ar putea cineva - oricine! - să-l ia de la El (cf. Ioan 10, 17-18). L-a certat pe Petru, care-I cerea să Se cruţe pe Sine şi să renunţe la astfel de moarte: „Înapoia Mea, satano!" (Matei 16, 23). Nu a primit să fie apărat cu sabia de impetuosul Său ucenic: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?" (Matei 26, 53). A primit paharul din mâna Tatălui (cf. Ioan 18, 11) pentru că aşa a binevoit, nu pentru că nu avea încotro. Nu a primit compătimirea femeilor care plângeau văzându-L plin de răni, însângerat, secătuit de vlagă, având nevoie de ajutorul lui Simon din Cirene: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri" (Luca 23, 28). Nu a făcut nici o minune pentru a-Şi uşura chinul şi condiţia, nici pentru a-Şi demonstra dumnezeirea în faţa lui Irod, care I-a cerut în mod expres acest lucru (v. Luca 23, 8). Ştia că o inimă insensibilă la suferinţa unui nevinovat nu se poate mântui cu „semne şi minuni".

Nici măcar în faţa morţii nu a fost victimă Hristos. Dacă facem un sondaj printre creştini, nu vom fi suprinşi să constatăm că majoritatea zdrobitoare crede că El Şi-a dat sufletul ca oricare muritor. Chiar dacă Trupul Îi era cu totul zdrobit şi rănit, chiar dacă pierduse o mare cantitate de sânge şi era deshidratat, chiar dacă respira cu dureri cumplite, moartea nu îndrăznea să se apropie de El. De aceea ne spune Evanghelia că, „strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul" (Matei 27, 50). Tâlcuirea patristică ne dezvăluie că Domnul a strigat atunci moartea, care s-a apropiat tremurând şi a ascultat porunca de a lua sufletul Său şi de a-L duce acolo unde mergeau toate sufletele oamenilor, adică în iad (şeol). De aceea, ucenicul cel iubit consemnează un amănunt extrem de relevant, care completează descrierea acestor ultime clipe: „Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul" (Ioan 19, 30). Un om obişnuit mai întâi moare, apoi capul se lasă greu, inert. Faptul că Domnul a plecat mai întâi capul şi apoi Şi-a dat duhul reprezintă nu un detaliu mai neobişnuit, ci o întărire a faptului că El a ales când să moară. Nu ca o victimă a morţii, ci ca un Biruitor al ei!

Cea mai importantă predică a Domnului a fost fără cuvinte. A început în Ghetsimani cu sudoarea Lui, care „s-a făcut ca picături de sânge" (Luca 22, 44) şi a continuat pe Cruce până la gestul de a-Şi da duhul abia după ce Şi-a plecat capul. Precum Isaia, „noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu" (Isaia 53, 4), „Unul înaintea Căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Isaia 53, 3). Dar El ne învăţa că cel ce iubeşte nu poate să nu sufere, dar poate alege să nu fie victimă, atunci când iubeşte desăvârşit, dumnezeieşte.

Ce altceva dacă nu victimizarea face ravagii astăzi în rândul celor ce nu ştiu cum este Dumnezeul pe Care ei Îl caută? Noi nu suntem victima mediului în care ne-am născut, a conjuncturilor în care am trăit, a bolilor, a necazurilor sau a neputinţelor de tot felul. Nu suntem nici victima celor ce ne fac rău sau a celor ce ne iubesc pătimaş. Nu suntem nici măcar victima păcatelor noastre. Dacă pe toate ni le asumăm ca pe o cruce, ieşim din defensivă şi devenim ofensivi. A fi ţintuit pe cruce înseamnă să mergi până la capăt cu dragostea, nu a te împotrivi şi a-ţi plânge de milă. A primi să fii săltat de la pământ, să întinzi mâinile îmbrăţişând lumea întreagă şi să rămâi vertical, orientat spre Cer.

Crucea susţine iubirea, nu o pironeşte!