IPS Mitropolit Teofan: „În cadrul acestui uriaş război duhovnicesc, episcopul se află în prima linie“

Cu prilejul întronizării PS Ignatie ca Episcop al Huşilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan al Moldovei şi Bucovinei, prezent la evenimentele care au avut loc la Catedrala Episcopală din Huşi cu acest prilej, a transmis un mesaj din care redăm mai jos câteva fragmente:

Au fost rostite acum, la începutul dumnezeieştii Liturghii, două cuvinte din Sfânta Scriptură. Pe de o parte, am ascultat cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea sa către Efeseni în care ni se vorbeşte despre legătura omului cu Dumnezeu în Hristos. „A lui (Dumnezeu) făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune“, mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel. Dacă suntem „vii împreună cu Hristos“ încă din această lume, aceasta este pentru că Dumnezeu „ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus“ (Efeseni 2,6), fapt ce se împlineşte în mod tainic, dar nu mai puţin real. 

Am luat aminte, apoi, la cuvântul din Evanghelia după Sfântul Apostol Luca (Luca, 8, 26-39), relatându-ni-se minunea săvârşită de Domnul Hristos prin vindecarea unui om posedat de puterile întunericului.

Ne sunt aşezate în faţa minţii şi sufletului nostru două feluri de oameni. Pe de o parte, sunt cei „vii împreună cu Hristos“, care au conştiinţa că sunt „făptura“ lui Dumnezeu, „zidite în Hristos Iisus spre fapte bune“. Pe de altă parte, constatăm prezenţa întunericului în viaţa multora dintre noi. Acest întuneric se arată într-o violenţă extremă, precum în demonizatul descris de Evanghelia de astăzi sau în diferite alte forme de posedare, mai puţin violente ca atitudine exterioară, dar nu mai puţin dăunătoare pentru viaţa proprie şi a celor din jur. Ambiţiile şi orgoliile nemăsurate, „preadulcea otravă a autoîndumnezeirii demonice“, după cuvântul Părintelui Sofronie Saharov, sunt manifestări subtile, dar reale  ale puterii întunericului care pun adesea stăpânire peste noi.

Într-o asemenea lume, destinată, pe de o parte, a fi „împreună cu Hristos“, iar pe de altă parte, ispitită de cântul de sirenă al „pretenţiei luciferice la superioritate“ (Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru împărăţia cea neclătită), al păcatului în diferitele lui forme, într-o asemenea lume este chemat episcopul să vieţuiască şi să slujească, să lupte, să cadă şi să se ridice, să mărturisească şi să se mântuiască.

Cu adevărat, contextul în care episcopul, ca de altfel preotul şi creştinul în general, vieţuieşte este deopotrivă minunat şi înfricoşător.

Minunat este pentru că minunată, frumoasă, adevărată şi înălţătoare este lumea Bisericii celei drept măritoare. Aici se află „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh“ (II Cor. 13, 13). Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este, de asemenea, prezenţă constantă în Biserică dimpreună cu sfinţii lui Dumnezeu, puterile cereşti şi toată suflarea creştinească de ieri, de azi şi de mâine. În Biserica lui Hristos, episcopul are bucuria descoperirii unor preoţi cu viaţă aleasă de familie şi parohie, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri cu adâncă rugăciune, ascultare şi smerenie şi minunaţi credincioşi în faţa cărora se cuvine să îngenunchem cu evlavie şi recunoştinţă.

Întărit cu harul lui Dumnezeu, însoţit de lucrarea membrilor preoţiei sacramentale şi a celei universale şi apărat de rugăciunea monahilor, episcopul conştientizează repede faptul că viaţa Bisericii nu este doar Tabor şi Înviere, ci şi Carantania, Ghergheseni, Ghetsimani şi Golgota. Cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Efeseni îl avertizează pe episcop că este absolut necesar să se îmbrace cu toate armele lui Dumnezeu ca să poată sta împotriva uneltirilor diavolului. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii“ (Efeseni 6, 11-12).

„Mintea vrăjmaşului este una de dimensiuni cosmice“, îl avertizează pe episcop Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, care în lupta sa împotriva puterii întunericului a spus că „mintea noastră se luptă cu mintea vrăjmaşului“. „Mintea cosmică a lui Lucifer ademeneşte sufletul cu câte un gând sau altul şi face ca omul să urmeze lui. El infectează (sufletul) cu boala cea de moarte purtătoare, adică mândria, şi sugerează impulsul autoîndumnezeirii luciferice care este una dintre cele mai puternice arme împotriva omului. Cea mai mare parte a omenirii a intrat şi intră în lupta cu Dumnezeu“, mărturiseşte Părintele Sofronie.

În cadrul acestui uriaş război duhovnicesc, episcopul se află în prima linie. Iar puterea întunericului, împotriva căruia luptă şi în care se află influenţa demonică cea mai mare, se arată în mândrie ca „esenţă adâncă a păcatului“ şi prin care „tragismul istoriei nu încetează a creşte“. În această luptă, nimeni - nici episcopul, nici preotul, nici monahul, nici creştinul mirean - nu iese biruitor de nu va fi împreună cu Hristos, Cel care a biruit lumea. Prin aşezarea întregii vieţi în mâna lui Hristos şi prin încredinţarea că El este totul în toate, episcopul dobândeşte biruinţă asupra „mândriei diavoleşti“, care nu este altceva decât faptul „de a tăgădui darul lui Dumnezeu, acolo unde este, ca şi cum n-ar fi“. (...)

Prin cuvintele unei rugăciuni folosite de Biserica primelor veacuri creştine într-un astfel de moment, grăim şi noi cu frică de Dumnezeu şi cu nădejde mântuitoare: „Dăruieşte, cunoscătorule al inimilor, Doamne, robului Tău acesta, pe care l-ai ales ca episcop, puterea de a păstori în numele Tău sfânta Ta turmă şi, ca arhiereu, să Te slujească, slujind fără prihană ziua şi noaptea şi înduplecând Faţa Ta, să strângă mulţimea credincioşilor şi să Îţi aducă Ţie darurile Sfintei Tale Biserici. Dăruieşte-i acestuia, Stăpâne Atotţiitorule, prin Hristosul Tău, părtăşia Sfântului Duh, ca să aibă puterea de a ierta păcatele, după porunca Ta, să transmită preoţia, aşa cum ai poruncit, «să ierte fiecare legătură a păcatului», după puterea pe care ai dat-o Apostolilor. Să fie el bineplăcut Ţie cu blândeţe şi cu inimă curată, aducându-ţi în chip neschimbat, fără pată, şi în chip desăvârşit, jertfa curată şi fără de sânge, pe care ai rânduit-o prin Hristos, Taina Legământului celui Nou, ca dar întru miros de bună mireasmă, prin Fiul Tău Cel Sfânt Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin Care noi slavă Îţi înălţăm, cinste şi închinăciune împreună şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi“ (Constituţiile Sfinţilor Apostoli, în Ioan Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1 - Canonul apostolic al primelor secole).