Mântuitorul Hristos, persoană divino-umană în Evanghelia după Luca

Hristos este traducerea greacă a cuvântului ebraic „Masiah“ adică Mesia şi înseamnă „Cel Uns“ sau „Unsul“. Conceptul de ungere în Vechiul Testament are o dublă semnificaţie, una dintre ele referindu-se la ungerea unor părţi ale corpului cu ulei de măsline sau grăsime, obiectivul constând în a restaura sau a spori bunăstarea fizică, cealaltă semnificaţie a conceptului constă într-o acţiune legală de învestire a unei persoane pentru o anumită slujbă, conferindu-i prin aceasta o putere sau o demnitate.

Iisus Hristos, fiind „Unsul“ şi „Fiul lui Dumnezeu“ (Lc.1, 32) care a luat şi trup de om (Lc.1, 31), rămâne Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în veci. Ambele firi ale Mântuitorului sunt mărturisite de către Sfântul Luca în Evanghelia sa, iar acestea sunt unite veşnic neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, aşa cum au statornicit Părinţii Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451.

Mântuitorul Hristos persoană divino-umană

Sfântul Evanghelist Luca face referire atât la istoricitatea Domnului Iisus, când prezintă momentele Naşterii, Botezului sau Ispitirii, dar şi la mesianitatea Sa, când demonul Îl numeşte „Fiu al lui Dumnezeu“ (Lc. 8, 28) sau când Petru Îl numeşte „Hristosul lui Dumnezeu“ (Lc. 9, 20)

Autorul alege descrierea lui Iisus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta evanghelistul doreşte să transmită un mesaj destul de clar şi anume acela că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este împlinirea promisiunii mesianice din Vechiul Testament.

În încercarea de a afla identitatea lui Mesia, apare în teologia iudaică problema identificării acestuia cu Fiul lui Dumenzeu. În cazul atribuirii lui Mesia a titulaturii de „Fiu al lui Dumnezeu“, există o categorie de cercetători ai Vechiului Testament care contraargumentează această analogie de titluri, prin frica şi dorinţa de evitare a iudeilor a conceptului de politeism.

În perioada apostolică putem constata că iudeii aşteptau un Mesia descendent din seminţia lui David, care să fie un izbăvitor politic, dar, în acelaşi timp, să aibă şi înclinaţii religioase, conceptul de Mesia fiind o mixtură de patriotism şi speranţă religioasă.

Motivele pentru care Iisus şi-a ascuns, sau a încercat să tăinuiască, mesianitatea Sa (Lc. 9, 21) au fost conflictul care exista între ideea mesianică iudaică şi cea a Mântuitorului şi faptul că adevărul mesianic avea să fie revelat prin Patimi, Moarte şi Înviere.

Evanghelia după Luca prezintă în mod raţional din punct de vedere teologic adevărul că în persoana divino-umană a Domnului Iisus se împlinesc proorociile Vechiului Testament şi că El este Mesia, Mântuitorul lumii (Lc. 9, 20).

Istoricitatea Mântuitorului Hristos

Cuprinsul doctrinar al Evangheliei după Luca abundă de informaţii cu privire la istoricitatea persoanei Mântuitorului. Între acestea, Naşterea şi Întâmpinarea, Botezul sau prezenţa la Templu ocupă un rol central.

Hristos este pelerin în Pământul Făgăduinţei, iar Sf. Luca accentuează această imagine când spune că „...mergea prin cetăţi şi sate...“ (Lc. 13, 22) sau că „...mergea spre Ierusalim...“ (Lc. 17, 11).

În acest context, Îl vedem pe Iisus apropiindu-se de Ierihon (Lc. 18, 35) pentru ca mai apoi să intre în Ierusalim, „casa Tatălui Său“ (Lc. 19, 46), iar acestor episoade le urmează Patimile, ca scop final al călătoriei.

Un alt element important este genealogia care arată legătura după trup care există între generaţii. Enumerarea generaţiilor are drept scop lămurirea faptului că naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos este una reală, în care iniţiativa nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu.

În prezentarea genealogiei, se crede că Sfântul Luca a folosit documente aflate la Templul din Ierusalim. El enumeră neamurile pe linie ascendentă, începând cu Dreptul Iosif şi încheind cu Adam (Lc. 3, 23-38).

Una dintre preocupările tematice ale Evangheliei după Luca este aşadar prezentarea elementelor care ţin atât de viaţa particulară a Domnului Iisus, cât şi de cele legate de activitatea Sa publică.

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu

Sf. Luca îmbină aspectul spaţial cu cel soteriologic. Ierusalimul, atât cel pământesc, dar mai cu seamă cel ceresc, este oraşul marilor evenimente mântuitoare: Evanghelia începe de la Ierusalim (Lc.1, 5) şi se încheie tot aici (Lc. 24, 52-53).

Neacceptat de iudei, Iisus a fost răstignit şi apoi S-a preamărit pentru mântuirea neamului omenesc. Luca scrie: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să Învieze a treia zi şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim“ (Lc. 24, 46-47).

În evanghelia lucanică, Domnul Iisus Hristos ne arată limpede slava Sa şi iscusinţa iconomiei Sale. El spune „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu“ (Lc.10, 22). Deşi se prezintă ca Domn al lumii de sub ceruri, se ridică imediat la slava Sa şi arată că în nici un chip, El nu este mai mic decât Tatăl Său.

Mântuitorul îşi afirmă propria mesianitate atunci când ucenicilor Luca şi Cleopa le tâlcuieşte din Lege şi Prooroci locurile care erau despre El. Învierea şi Înălţarea revelează în mod plenar mesianitatea Domnului Hristos.

Genealogia prezentată de Sf. Luca aduce şi ea mărturii cu privire la mesianitatea Domnului Iisus. În societatea iudaică, genealogiile jucau un rol major pentru o serie de motive cum ar fi:

- dreptul la proprietate;

- dreptul la moştenire;

- dreptul la preoţie;

- dreptul la tron;

Pe lângă demnitatea arhierească şi împărătească care rezultă din genealogia lucanică, vedem faptul că pe linie ascendentă Iisus este Fiu al lui Dumnezeu (Lc. 3, 38).

Iisus se ştia pe Sine Mesia de la început, iar această conştiinţă mesianică a avut-o pe tot parcursul activităţii Sale mântuitoare, dar se va descoperi şi se va realiza deplin, în faţa lumii, abia prin Patimi, Moarte, Înviere şi Înălţare.

Sf. Luca zugrăveşte portretul Mântuitorului pornind de la adevărurile că Iisus este împlinirea proorociilor din Vechiul Testament, iar al doilea mare adevăr constă în natura Sa divină. Pentru a demonstra mesianitatea Mântuitorului, foloseşte denumirea de „Fiu al lui Dumnezeu“. În mod evident Domnul Hristos era conştient de mesianitatea Sa, preconcepţia poporului ales despre Mesia împiedicându-L să îşi arate în mod plenar divinitatea.

Evanghelistul manifestă un interes pentru istoria evenimentelor pe care le relatează. Acest interes istoric este cât se poate de firesc, dacă ne gândim că textul este centrat integral pe persoana Mântuitorului, care a trăit, a propovăduit, a murit şi a înviat într-un timp istoric şi spaţiu geografic bine determinat. Sf. Luca se prezintă ca fiind un adevărat istoric, dublat de un teolog veritabil al istoriei mântuirii. (Pr. Andrei Zlăvog, Inspector eparhial în cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor)