„Noile religii seculare”, un text cu valenţe profetice

Cu siguranţă, profesorul Nicu Gavriluţă nu şi-a propus să scrie un text cu reverberaţii profetice. I-am surprins mirarea pe chip atunci când am prezentat recent, alături de academicianul Ştefan Afloroaei, tocmai în această cheie teologică volumul lansat la târgul de cărţi de la Iaşi, „Arca lui Gutenberg”. Numai că, uneori, nu autorul alege cartea pe care s-o scrie, ci cartea îşi alege autorul. Şapte sunt nuanţele profetice identificabile în „Noile religii seculare”.

1. Volumul evită - dimpotrivă, critică sistematic - abordarea antropocentrică, abordare caracteristică majorităţii textelor erudite din zilele noastre. Suportul cărţii este unul subtil teocentric. Ideile sunt limpezi, denotă maximă luciditate, profunzime spirituală şi, ceea ce este esenţial, sunt validate, în substrat, de revelaţia Sfintei Scripturi. Litera e impregnată de Duh. Ceva asemănător regăsim în maniera de a compune a estonianului Arvo Pärt, odată convertit la Ortodoxie: valoarea muzicii sale nu este conferită doar de succesiunea notelor muzicale. Ceea ce le insuflă forţă şi adâncime este tocmai tăcerea, intervalul dintre ele.

2. Orice text profetic pune degetul pe rană, prezintă public diagnosticul unor boli spirituale sau arată consecinţele lepădării Dumnezeului Celui Viu şi ale închinării la idoli. Spre exemplu, subliniind efectele nefaste ale ridicării corectitudinii politice la rangul de religie (seculară), autorul conchide: „O spaimă latentă controlează comportamentul oamenilor şi, mai ales, exprimarea lor publică. Tot timpul sunt nefiresc de atenţi să nu deranjeze şi să nu rostească ceva ce poate fi interpretat ca abuz sau act discriminatoriu. Dacă se exprimă liber, natural, dezinvolt şi spun lucrurilor pe nume, sunt pasibili să fie stigmatizaţi cu o serie lungă de invective de care cu greu mai pot scăpa” (p. 83). Profesorul Nicu Gavriluţă devoalează, de-a lungul a zeci de pagini, adevărata faţă a noilor religii seculare. Concluzia care se desprinde e perfect consonantă cu un strigăt rostit cu şapte veacuri înainte de venirea lui Hristos pe pământ: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5, 20).

3. Subiectul cărţii este unul exhaustiv, dar exprimat într-un mod concis; accesibil tuturor, îndemnând însă la temeinică reflecţie. Cele trei „noi religii seculare” acoperă întreaga problematică a existenţei umane: corectitudinea politică doreşte să schimbe radical şi autoritar felul în care omul relaţionează cu semenii săi; tehnologiile viitorului devin, prin idolatrizare, o creaţie virtuală (sau pseudocreaţie), subminând locul creaţiei naturale, a realităţii însăşi; transumanismul merge dincolo de o exacerbare a umanităţii, precum în supraomul lui Nietzsche, anunţând o redefinire a fiinţei umane ce va sfârşi, inevitabil, prin a fi un soi de monstru postuman.

4. Volumul profesorului Nicu Gavriluţă este plin de avertismente sobre, fără menajamente, care evită însă şi isteriile apocaliptice, şi activismul searbăd. Corectitudinea politică, care este „selectiv anticreştină” (p. 110), conduce, inevitabil, la o dictatură a minorităţilor (mai ales a celor sexuale), la pulverizarea instituţiei familiei, la „fetişizarea vulnerabilităţii umane” (p. 126) sau la „un cult aproape sacru al suferinţei” (p. 127) şi, nu în ultimul rând, la „transcenderea masculinităţii şi a feminităţii spre un tip general, vag definit, de umanitate a viitorului” (p. 92). Declarat sau nu, avem şi un „scop al augmentării corpului cu noile tehnologii: controlul perfect al omului. Cum? Citindu-i gândurile şi manipulându-i trăirile, emoţiile şi, în cele din urmă, comportamentele. Este visul de aur al oricărui stat poliţienesc, totalitar. Un Big Brother absolut, desăvârşit” (p. 182). Iar transumanismul se conturează tot mai mult ca o ideologie a dezumanizării, iar nu a transcenderii limitelor omeneşti, una a refuzului a tot ceea ce este natural şi firesc, valoros şi frumos în orice fiinţă umană creată după chipul lui Dumnezeu.

5. Precum orice text profetic, cartea oferă sau sugerează şi soluţii dintr-un unghi „reconfortant, stimulativ şi chiar soteriologic pentru fiecare dintre noi” (p. 205). Rămânând în limitele competenţelor academice, profesorul Nicu Gavriluţă susţine că „soluţia regală a depăşirii crizei este cea a redescoperirii mitologiilor camuflate, a sensurilor ocultate şi a simbolismului religios prezente în plină (post)modernitate” (p. 202). Sensul indicat prin această abordare este anunţat în mod explicit ca fiind cel al resacralizării, pornind de la încrederea în „valabilitatea «mariajului» dintre religie şi modernitate” (pp. 202-203). Cu alte cuvinte - aş traduce eu în limbaj teologic -, soluţia este (re)întoarcerea spre Dumnezeu, Care este „Alfa şi Omega”, „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine” (cf. Apocalipsa 1, 8).

6. Nu există discurs profetic fără o implicare deplină din partea celui ales să vorbească poporului. Din fiecare pagină a volumului răzbate pasiunea autorului, pe care-l simţim, uneori, ca fiind pe culmile exasperării. Profesorul Nicu Gavriluţă nu doar analizează, sintetizează şi expune, ci suferă, înţelege, se revoltă, empatizează sau se (de)solidarizează. Scrisul e viu şi alert, se resimte un soi de presiune în a transmite mesajul care nu mai suferă nici o amânare. Poate deloc întâmplător, volumul „Noile religii seculare” a avut parte de mai multe lansări, în medii diferite. E o insistenţă înrudită în chip vădit cu cea veterotestamentară a celor chemaţi să nu tacă, până când nu va primi tot poporul cuvântul revelat: spre luare-aminte şi prevenire, spre îndreptare sau spre restabilire a ordinii spirituale.

7. A şaptea trăsătură de ordin profetic a textului nu o puteţi descoperi decât lecturând cartea. Este o dimensiune extrem de personală. Vă dau un singur indiciu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (I Ioan 1, 14).

A profeţi nu se reduce, aşadar, la a prevesti, a prezice, adeseori a ameninţa cu tot soiul de nenorociri ce se vor abate peste cei ce nu primesc mesajul divinităţii. Este, dincolo de toate, o mişcare de insuflare a unui om ales de Dumnezeu să transmită un anumit mesaj unei comunităţi, unui popor sau întregii umanităţi. „Noile religii seculare” sunt, în fond, noi forme de idolatrie sau antropolatrie. Nimeni nu va mai putea, odată publicat acest volum, să le mai numească altfel decât ca forme de religiozitate seculară! Ele sunt demascate ca atare de unul dintre cei mai vii, mai cultivaţi şi mai implicaţi intelectuali în viaţa „cetăţii sub asediu”. Cartea este o bornă, o busolă pentru tot omul (dez)orientat spiritual. Iar profesorul Nicu Gavriluţă, cel care a avut (sau a primit!) această inspiraţie, şi-a înscris, cu acest prilej, numele nu doar pe o copertă de carte, fie ea şi una fundamentală, ci mai ales în Cartea Vieţii (cf. Apocalipsa 3, 5). Şi am această convingere fără a fi profet.

* Nicu Gavriluţă, Noile religii seculare: corectitudinea politică, tehnologiile viitorului şi transumanismul, Iaşi, Polirom, 2018.