Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Regionale Moldova Nu deznădăjduiţi, Hristos nu este un procuror!

Nu deznădăjduiţi, Hristos nu este un procuror!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Moldova
Un articol de: Ziarul Lumina - 28 Octombrie 2017

Acum 95 de ani, în data de 5 noiembrie, venea în această lume părintele Iacov Ţalikis (1920-1991), stareţul Sfintei Mănăstiri al Cuviosului David din Evvia“. Fericitul părinte a fost un ieromonah contemporan, nevoitor ca şi sfinţii cuvioşi din primele secole creştine, înzestrat cu multe virtuţi şi de harisme dumnezeieşti. Părintele Porfirie spunea despre părintele Iacov: „Să ştiţi că el este unul dintre cei mai mari înaintevăzători din perioada aceasta numai că se ascunde cu grijă ca să nu fie slăvit“, iar cuviosul Paisie Aghioritul afirma că deţinea „harismele Sfântului Nectarie“. În continuare, vă oferim câteva din cuvintele sale duhovniceşti şi crâmpeie din minunile trăite de el însuşi.

Zicea gheronda: Credinciosul să se ferească să facă oamenilor cunoscute amănunte despre viaţa lui duhovnicească.

Norocos nu este cel ce câştigă la loterie, ci acela care primeşte în viaţa lui pe Duhul Sfânt.

Postul este voia lui Dumnezeu. Am şaptezeci de ani şi postul nu m-a păgubit cu nimic. Mama mea m-a învăţat să postesc încă de pe când eram copil. În ciuda bolii mele, m-am folosit de post.

Banul este viclean. Când îl ţii prima dată în mână este foarte dulce, dar după aceea devine foarte amar, produce tulburări şi durere. Creştinul trebuie să se teamă de bani şi să-L iubească pe Hristos. Hristos este îngrăşământ pentru viaţă, în timp ce banul este cursă.

Copiii mei, viaţa fără Dumnezeu este osândă, tiranie de neridicat. Cel care trăieşte cu Dumnezeu este viu şi va avea sfârşit bun.

În general, omul de astăzi s-a înstrăinat de tradiţiile trecutului. Poate că tineretul nici nu mai înţelege limba clericilor. Din păcate pentru tineri, noi, clericii, semănăm cu nişte fiinţe de pe altă planetă.

Când Îl pui pe Hristos hrană şi pază vieţii tale, optimismul şi nădejdea cea bună sălăşluiesc în tine, în ciuda tuturor căderilor, neputinţelor şi nenumăratelor noastre păcate.

Minuni se întâmplă în fiecare zi, dar noi nu le vedem, nu le acordăm importanţă. Faptul că Dumnezeu, în ciuda tuturor petelor noastre şi a păcatelor, nu Se mânie şi nu întrerupe legăturile Lui cu noi, asta nu este o mare minune?

Zicea bătrânul către închinătorii care întrebau la ce oră să se trezească dimineaţa pentru Sfânta Liturghie: „Cel care poate să vină la Utrenie. Cei care se simt obosiţi să vină la „Binecuvântată este Împărăţia…“. Iar cel care nu poate veni aşa de devreme, să nu piardă Apostolul şi Evanghelia, Crezul şi Tatăl nostru. Dar şi cel care va veni în ceasul al doisprezecelea, cu puţin înainte de „Pentru rugăciunile …“ să nu se teamă de întârziere, nu-l va certa nimeni. Stăpânul Hristos este bun şi blând.

Nu deznădăjduiţi, Hristos nu este un procuror. Nu vă primejduiţi cu exilul sau închisoarea pentru greşelile voastre. Roagă-te, încearcă, posteşte, pregăteşte-te să te împărtăşeşti, pleacă-te să-ţi citesc rugăciunea de dezlegare.

Doi tineri, un bărbat şi o femeie, este bine să se gândească la căsătorie, numai când se simt copţi şi siguri că între ei există o relaţie strânsă, adică au multe elemente în comun în modul de a gândi şi de a percepe viaţa.

Prietenie cu Sfânta Parascheva

Toţi copiii mergeau la şcoală o dată pe zi, însă Iacov mergea de două ori. O iubea mult, deoarece şcoala sa din primii ani a fost Biserica Sfintei Parascheva. Târziu, după-amiază, mergea şi aprindea candelele. Copilul mergea singur şi-i plăcea să rămână acolo până se înnopta. Se ruga cum ştia şi cât putea. După aceea, lua drumul spre casă, lăsând în urmă pădurea cu pini.

Odată, într-o după-amiază, să fi fost atunci de 8-9 ani, în timp ce micul Iacov se ruga, i-a apărut vie Sfânta Parascheva, ca monahie, exact aşa cum era înfăţişată pe icoană.

Copilul s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, nici nu s-a mai uitat în urmă de frică, ajungând acasă istovit. A doua zi, când a mers să aprindă candelele, i-a apărut din nou Sfânta Parascheva, iar el iarăşi s-a înfricoşat.

De această dată însă, când Iacov a luat-o la fugă, Sfânta a ieşit din biserică, i-a vorbit cu dulceaţă şi copilaşul s-a liniştit. Atunci el s-a oprit din fugă şi s-a întors să vadă cine îi vorbea. Sfânta i-a explicat cine este, i-a spus să nu se teamă şi micul Iacov a urcat cu sfială spre bisericuţă.

S-a aşezat lângă ea şi a ascultat-o cu atenţie. Apariţia Sfintei Parascheva s-a repetat de multe ori. După aceea, micul Iacov se obişnuise cu ea şi nu se mai temea, ci stătea foarte aproape de ea şi vorbeau.

În cursul uneia din primele ei apariţii, Sfânta i-a spus copilului după ce acesta prinsese puţin curaj:

- Ce vrei, Iacov al meu, să-ţi dăruiesc pentru rugăciunile ce le faci în casa mea?

Dar acela nu ştia ce să-i ceară. În acea seară a întrebat-o pe mama sa, iar aceea l-a sfătuit să o întrebe ce va fi cu el atunci când va ajunge mare. În ziua următoare, a apărut iarăşi Sfânta şi i-a spus copilului:

- Ascultă-mă! Vei avea parte de multă slavă şi cinste, multă lume va veni să te vadă, şi mulţi bani vor ajunge în mâinile tale, dar nu vor rămâne.

Şi într-adevăr, toate acestea s-au adeverit. Pe stareţul Iacov l-au cinstit bogaţii şi săracii, înţelepţii şi cei fără de carte, stăpânitorii şi cei ahtiaţi după putere, profesori universitari şi înalţi judecători, monahi, preoţi, episcopi şi patriarhi, care au ajuns în ultimii săi ani la mănăstire să-l cunoască, să se spovedească, să se folosească şi să ia binecuvântare de la el.

Şi bani, de asemenea, în ultimii ani mai ales, i se dădeau mulţi, dar el îi oferea pe toţi celor ce aveau nevoie, nu rămâneau în punga sa, pentru că-i punea într-o pungă care nu se golea niciodată, oricât ar fi dat. El însuşi, povestindu-le pe acestea, a adăugat:

- Ei, fratele meu, oare Sfânta Parascheva mi-a spus minciuni? Oare mic lucru mi-a dat? M-a făcut preotul Tainelor lui Dumnezeu!

Sfântul Ioan Rusul şi Sfântul David îl salvează de peritonită pe Cuviosul Iacov

În ziua de 4 octombrie, părintele Iacov aştepta în salonul mic pentru operaţie. Erau de faţă arhimandriţii Nicodim, Policarp, Vasile şi încă cineva. Părintele Iacov s-a rugat mult şi, printre altele, a spus, precum a povestit după aceea:

- Cuvioase David, dacă vrei să mă întorc în mănăstirea ta, vino şi fă-mă bine... Într-un sfert de oră trebuie să fii aici! Şi dacă vii, treci te rog şi ia-l şi pe Cuviosul Ioan. Este în drumul tău, te vei întoarce la dreapta pe o străduţă strâmtă şi-l vei afla.

Peste câteva minute, le-a vestit celorlalţi cu o voce solemnă că au ajuns Cuviosul David (transpirat pentru că îi ceruse să vină foarte repede) şi Cuviosul Ioan. Sfinţii s-au oprit în uşă şi, dându-i bineţe, i-au spus:

- Eu sunt Bătrânul David şi alături (arătând cu mâna) este Cuviosul Ioan Mărturisitorul. Nu ne-ai chemat? Iată că am venit. Nu te nelinişti, te vei face bine!

Văzând clericii de faţă că n-au heretisit pe cei doi sfinţi, părintele Iacov i-a întrebat:

- Părinţilor, nu vă ridicaţi în picioare? Nu-i salutaţi?

Aceia au rămas uimiţi, iar părintele Nicodim a spus cu părere de rău:

- S-a terminat cu părintele Iacov. Şi-a pierdut minţile...

Apoi l-au dus în sala de operaţie, i-au făcut anestezie, i-au scos rasa, dulama şi celelalte. Înainte ca anestezia să-şi fi făcut bine efectul, părintele Iacov a văzut cum se deschide uşa şi intră cei doi sfinţi. Atunci când chirurgul Spiridon Kaloheris l-a deschis, a rămas trăsnit. Nu era o simplă apendicită, ci o peritonită avansată. Într-o astfel de stare, bolnavul ar fi trebuit să moară. Chirurgul nu avea de ales şi de aceea a hotărât să continue operaţia şi... ce va da Dumnezeu! În cele din urmă, operaţia multiplă a reuşit, iar nevoitorul s-a întors la chilia sa. Celor care mergeau să-l vadă le spunea: „Ce chirurg bun este domnul Kaloheris“, şi se ruga pentru sănătatea lui. Atunci, Cuviosul Ioan, „pierzându-şi răbdarea“, s-a arătat într-o noapte părintelui Iacov şi i-a spus mânios:

- Iacove, de ce îl lauzi mereu pe medic? Eu te-am făcut bine, eu am avut poruncă să te operez. Ce putea face medicul singur?

După câteva zile, medicul Kaloheris s-a dus la mănăstire să-l vadă pe părintele lacov, căruia i-a mărturisit:

- În timpul acelei operaţii grele, am simţit cum cineva îmi conducea mâna. Şi acum am simţământul că n-am făcut eu operaţia...

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul“, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 42-43)