Pe calea vieţii veşnice

Episcopul Ignatie Briancianinov, unul dintre sfinţii dragi inimii noastre, subliniază un lucru minunat, şi anume că Domnul, săvârşind această cale a Sa pe Golgota, avea înaintea Lui numai pe Tatăl. Iar când se ruga pentru pahar, El nu avea în gând pe cei ce I-au pregătit această durere, mâhnire, batjocură, suferinţă, răstignire, moarte de ocară, ci toate acestea El le-a numit paharul pe care I-l dă Tatăl. Închipuiţi-vă că Domnul în acele zile, cele mai măreţe din istoria lumii, gândea numai la Tatăl şi întregul Lui dialog era cu Tatăl; însă nevoinţa lui era pentru întregul Adam. Acum îl putem gândi ca pe singurul „Om" de pe tot pământul.

Pe mine m-au izbit cuvintele acestea când le-am auzit în biserică. Deşi nevăzut în acel moment, Îl vedeam totuşi pe Hristos ca om, urcând pe Golgota cu acest gând. Care gând? De a şterge blestemul adus peste tot pământul de păcatul lui Adam. Pe Adam îl gândim ca pe începutul întregului neam omenesc. Şi dacă apostolul spune că trebuie să avem acelaşi cuget pe care-l vedem în Hristos Iisus, atunci şi noi vom vedea cu ochii lui Hristos întreaga lume, în timp şi în spaţiu, de la Adam până la ultimul om ce are să se nască din femeie pe lumea asta.

Vom trece în starea omului celui de Dumnezeu făcut

Să trecem la alt aspect. Şi „pilda" lui Hristos, şi poruncile Lui, şi mai cu seamă iubiţi pre vrăjmaşii voştri - lărgesc inima şi mintea noastră, şi de acum vedem întreaga omenire ca o singură istorie, cu care este strâns legată şi viaţa noastră personală. Iar dacă Domnul ne ajută astfel să ne lărgim inima, încât să purtăm în sine întreaga omenire, atunci se va întâmpla că noi vom trece în starea omului celui de Dumnezeu făcut. Aşa cum Domnul zice în Scriptură: Să facem om după chipul nostru şi după asemănarea noastră.

În vremea lui, Apostolul Pavel, vorbind despre un astfel de Hristos care ia asupra Sa păcatele întregii lumi, a înflăcărat inimile galatenilor pentru tot restul vieţii lor, şi chiar după moarte. Prin aceasta el a pus o piatră de temelie şi vieţii noastre - şi în inimile noastre trebuie să se răsfrângă, prin puterea Duhului Sfânt, chemarea Tatălui, după cuvântul lui Hristos: Nimenea nu poate să vie către Mine, de nu va trage pre el Tatăl. Cu alte cuvinte, ca să dobândim o conştiinţă adevărat creştină, noi, bineînţeles, trebuie să urmăm lui Hristos, să-I urmăm cu rugăciune la Dumnezeu, la Duhul Sfânt, Împăratul Ceresc: „Vino şi sălăşluieşte întru noi, povăţuieşte pre noi întru tot adevărul, trage inimile noastre către iubirea cea de sus, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre".

Înainte de Hristos şi în afara lui Hristos, de-a lungul întregii istorii a lumii, nimeni altcineva nu ne învaţă aceasta. Vreau să vă spun că a fost un astfel de moment când aceste cuvinte au pătruns în inima mea „altfel", purcezând de la însuşi Dumnezeu... O, de aş putea, în starea mea jalnică de acum, pe care voi o ştiţi şi o vedeţi, să vă ajut să primiţi adânc în inimă acel Chip, pentru ca viaţa voastră monahicească să se umple pe totdeauna de insuflarea cea de sus! Toată viaţa noastră devine alta: Nu după chipul ei exterior - în exterior nu se vede nimic! -, ci numai pe planul conştiinţei noastre lăuntrice, care ni se dă după harul Duhului Sfânt. A trăi întregul Adam - multora li se pare ca un fel de fantezie filozofică; dar, bineînţeles, nu despre filosofia aceasta este vorba în Evanghelie. Este vorba de starea lui Hristos, Care Însuşi fiind şi Făcătorul omului, şi îmbrăcându-Se în chipul de rob al fiinţării noastre proceda uneori ca Om... Şi când privim asupra unui „astfel" de Om, atunci fireşte şi în noi se naşte dorirea de a ne asemăna Lui; tot aşa, atunci înţelegem şi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Iadul a luat un trup, şi de Dumnezeu s-a lovit; pământ a luat, şi s-a întâmpinat cu cerul". (Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur pentru luminata zi a Învierii lui Hristos.)

Viaţa aceasta eu am numit-o „insuflare de sus." ... Şi iarăşi subliniez: am în vedere „starea" duhului nostru, ceea ce este cu putinţă numai prin lucrarea harului lui Dumnezeu, şi în aceasta constă deosebirea ei calitativă de orice filosofie; şi chiar - voi spune un cuvânt îndrăzneţ - de toată teologia intelectuală.

În viaţă nu există nimic banal, meschin, neînsemnat

Dacă o astfel de insuflare se va atinge de inima noastră, iubiţii mei fraţi şi surori, atunci, repet, această insuflare este de nesecătuit, căci ea cuprinde principiul vieţii vecinice; şi chiar dacă alcătuirea noastră trupească se va destrăma, insuflarea aceasta va trăi în noi în chip puternic, cu nesfârşită putere. Atunci va fi greu celei ce se numeşte „grija de multe" să se atingă de noi, oricât am avea de suferit. Bineînţeles că, trăind în obşte, vom avea multe restricţii exterioare, ca „programul" zilei, un oarecare „tipic," vreo „pravilă" oarecare, şi altele asemenea lor; dar duhul care purcede de la Dumnezeu Tatăl va depăşi toate aceste forme şi pravile. Din punct de vedere exterior suntem nevoiţi să păstrăm toate acestea, căci ele ne întăresc - am în vedere ascultarea şi toate celelalte metode de a forma monahul. Ele ne sunt de neocolit, pentru ca treptat să ne introducă în starea duhovnicească în care se afla Însuşi Hristos. Atunci vom vedea că în viaţă nu există nimic banal, meschin, neînsemnat. Fericitul Siluan, în cuvintele lui cât se poate de simple şi mişcătoare, zice despre monah: „Merge un astfel de om cu picioarele pe pământ, şi munceşte cu mâinile, şi nimenea nu ştie şi nu vede că el, cu duhul, petrece în Dumnezeul cel vecinic. Şi dacă lucrul cel mai important este a petrece cu duhul în Dumnezeu, atuncea va fi uşor să păzim toate legile, toate pravilele exterioare, nemaifiind robi nici unei restricţii, oricare ar fi ea".

O, cum aş dori să vă dau să înţelegeţi prin cuvintele mele ceea ce gândesc eu în adâncul sufletului când vorbesc despre „insuflarea de sus." Bineînţeles, am în vedere insuflarea de la Duhul Sfânt; dar ea nu depinde numai de Dumnezeu. Voi poate veţi spune: „Ce este acest cuvânt straniu?". Dar sensul lui este următorul: Dumnezeu nu face nimic omului cu sila. El ne descoperă chipul lui Hristos, după care ne lasă slobozi - să urmăm Lui, sau să nu urmăm. Eu am scris în carte: „În Hristos, Logosul cel întrupat al Tatălui, ne este dat să vedem ideea cea mai nainte de veci a lui Dumnezeu pentru om". Când ne este dat de la Dumnezeu a zări chipul omului precum l-a gândit Dumnezeu, atunci se iveşte în noi setea de a ne asemăna cu Hristos; atunci se face loc lui Dumnezeu în noi. Şi în acest sens spunem noi că revărsarea harului peste noi atârnă nu numai de Dumnezeu, deşi în El Singur este această viaţă, ci în parte şi de dispoziţia noastră - a primi sau a nu primi.

Şi deci, iubiţii mei fraţi şi surori, mai ales cei ce aţi venit de curând, iată ce aş dori să vă transmit: Deschideţi-vă minţile şi inimile, pentru ca Duhul Sfânt să însemneze chipul lui Hristos în voi, şi atunci toată viaţa voastră monastică va fi ceva de cu nedescris în cuvinte omeneşti.

Hristos, şi în Ghetsimani şi pe Golgota, trăia continuu cu gândul la Tatăl; aşa şi noi vom trăi - noi însă mai degrabă vom trăi cu Hristos, iar nu cu Tatăl. Ei sunt nedespărţiţi, dar cu noi Hristos este încă în „lucrare" (Cf. Io. 17, 4) - cum să ne mântuiască, iar noi numai prin El vom veni la Tatăl. Pe Duhul Sfânt îl vom recunoaşte pentru că El ne vorbeşte - El vorbeşte aceleaşi ce a grăit Hristos. Iar dacă El vorbeşte contrariul, atunci acesta deja nu este Duhul (Cf. Io. 14, 6), Persoana a treia a Sfintei Treimi. Din punct de vedere practic viaţa noastră se clădeşte în chip hristocentric, adică pe primul plan stă înaintea noastră, mai presus de toate, Faţa lui Hristos.

Şi aşa, să binecuvânteze Domnul venirea voastră, tinerii mei fraţi şi surori. Eu sunt gata să slujesc vouă până la ultima mea suflare.

(Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, Vol. 1. Trad Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004)