Pomenirea ctitorilor bisericii din Tăuteşti

În ziua de 16 iulie 2017, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ Tăuteşti - Rediu, Protopopiatul 1 Iaşi, au fost pomeniţi ctitorii locaşurilor de închinăciune care s-au înălţat de-a lungul veacurilor pe locul numit „Podişul Mănăstirii“.

Credincioşii din Tăuteşti - Rediu, judeţul Iaşi, i-au omagiat pe ctitorii bisericilor ridicate de pe “Podişul Mănăstirii”. În apropierea sfântului locaş al parohiei s-a oficiat slujba Parastasului de către părintele paroh Andrei Vlad Chiriac. Este al treilea an când, în jurul datei de 11 iulie, se săvârşeşte această aducere-aminte. Părintele paroh Andrei Chiriac şi-a exprimat nădejdea că gestul firesc de pomenire a ctitorilor va continua şi în anii următori, fiind o pildă că prezentul se poate sprijini pe trecut, în speranţa unui viitor mai bun pentru locuitorii din parohie şi al celor care s-au răspândit de nevoie prin lume, dar care îşi au rădăcinile în acest loc. În continuare, istoricul Marius Chelcu, de la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi, a vorbit despre doi dintre ctitorii de la Tăuteşti, soţii Dimitrie şi Pulheria Cantacuzino Paşcanu. „Cei doi au fost ziditori ai marii biserici care s-a ridicat la Tăuteşti în jurul anului 1848, risipită de bombardament în luptele din primăvara-vara anului 1944. Din resturile acelei biserici, locuitorii satului Tăuteşti au ridicat în anii 1950-1960 bisericuţa actuală“, a amintit istoricul Marius Chelcu.

Smerenia unui logofăt

Cernând între legendă şi adevărul istoric ascuns sub praful arhivelor şi cronicilor, istoricul Marius Chelcu a căutat să-i înfăţişeze pe ctitorii de la Tăuteşti prin faptele pioase pe care le-au săvârşit: „O dovadă a smereniei logofătului Dimitrie Cantacuzino Paşcanu transpare din preambulul testamentului său, scris în anul 1860. Iată cum îşi vedea ctitorul de la Tăuteşti faptele din timpul vieţii şi cum se pregătea să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Dumnezeu: «Doamne Isuse Hristoase miluieşte-mă pe păcătosul. Fiindcă toţi care în lume ne-am născut, nu este cu putinţă a ne şi călători dintr-însa, şi nimic alta nu ne foloseşte, afară de vreo bunătate ce am fi făcut în vremea vieţii noastre. Măcar că toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată înaintea Domnului, după cum zice Scriptura. Pentru aceasta dar şi eu ticălosul şi mai păcătos decât toţi cei născuţi în lume, venind la vârsta bătrâneţilor şi la slăbiciune şi temându-mă ca să nu mă găsească sfârşitul fără de vreme şi fiindcă n-am făcut nicio bunătate în viaţa mea, socotit-am măcar atâta să fac, încă în întregimea minţii fiind, ca unul ce neapăraţi moştenitori, nici suitori, din pogorâtori, un am…». Se ştia atunci şi se poate dovedi până astăzi că pe Dimitrie Cantacuzino Paşcanu nu-l prinsese sfârşitul vieţii fără să fi făcut vreo bunătate, ba dimpotrivă. Până atunci ţinuse la şcoli copii nevoiaşi şi orfani, rezidise biserici, printre care cea a Talpalarilor din Iaşi, ctitorise şi înzestrase biserica de la Tăuteşti, iar peste toate înfiinţase Fundaţia «Sfânta Treime» din Tătăraşi, adică Spitalul Paşcanu, căruia, prin testament, i-a asigurat resursele necesare funcţionării. Cu toate acestea, smerenia îl făcea pe Dimitrie Cantacuzino Paşcanu să creadă că poate nu făcuse bine îndeajuns pentru mântuirea sufletului său“. Părintele paroh Andrei Chiriac a încheiat spunând că pilda faptelor bune ale înaintaşilor şi lipsa trufiei trebuie să ne călăuzească şi pe noi şi să ne îndemne să rotunjim, după putinţa noastră, şirul faptelor bune.