Ridicarea Panaghiei, o practică liturgică cu semnificaţii alese

Pomenirea de obşte a morţilor în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi ne readuce în atenţie întregul alai de rugăciuni şi tradiţii pe care Biserica Ortodoxă le săvârşeşte în memoria şi pentru cei dragi ai noştri strămutaţi la viaţa veşnică. În prezentul articol vă propun să ne reamintim de o rânduială mai specială şi de simbolismul ei. Este vorba de aceea ce în cărţile de cult se numeşte „ridicarea Panaghiei pentru cei răposaţi”.

Potrivit Molitfelnicului, această slujbă se săvârşeşte la 40 de zile de la ziua decesului unui membru al Bisericii, odată cu săvârşirea pomenirii îndătinate la acest soroc, când, după tradiţie, cel răposat primeşte judecata particulară de la Hristos, cel ce „stăpâneşte peste vii şi peste morţi” (Romani 14, 9), de la care nu se poate sustrage nimeni. În urma acesteia, Nemitarnicul Judecător va rândui, ce-i drept, provizoriu, sufletul celui decedat, până la a doua Sa venire. Despre această judecată, dar şi despre ceea ce va să fie, Sfântul Pavel ne încredinţează: „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut în trup, ori bine ori rău” (II Corinteni 5, 10). Aşa se explică de ce pomenirile la 40 de zile sunt mai importante şi Biserica îndeamnă la multe rugăciuni şi milostenii pentru cel ce urmează a se înfăţişa la prima judecată. Din şirul acestor demersuri speciale se numără şi ritualul „ridicării Panaghiei”. Pentru această slujbă, pe lângă cele trebuincioase pomenirii obişnuite, mai trebuie pregătit un colac şi o icoană a Maicii Domnului. După săvârşirea ritualului indicat, preotul ia colacul special pregătit şi, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci, rosteşte: „Întru cinstea şi pomenirea Preabinecuvântatei stăpânei noastre, Născătoarei de Dumnezeu, şi pururea Fecioarei Maria, pentru ale cărei rugăciuni primeşte, Doamne, jertfa aceasta întru iertarea păcatelor adormitului robului Tău (numele), pentru ca să i se ierte lui toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie”. Apoi taie o bucăţică în formă de triunghi din colac, o aşază pe icoana Născătoarei de Dumnezeu după un ritual precizat, apoi, ridicând părticica deasupra icoanei, preotul zice: „Mare este numele”, iar poporul răspunde: „al Preasfintei Treimi”. Îndată, slujitorul, făcând semnul Crucii cu părticica deasupra icoanei, glăsuieşte: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă”. Atunci cântăreţul sau chiar întreaga asistenţă răspunde: „Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”. Actul liturgic cu răspunsurile aferente se repetă de trei ori, iar la urmă, preotul rosteşte o succintă rugăciune către Maica Domnului după care se intonează imnul mariologic Cuvine-se cu adevărat.... După acesta, sau chiar în timpul cântării preotul împarte părticica scoasă şi aşezată pe icoana Născătoarei de Dumnezeu la toţi cei prezenţi, dar mai cu seamă la membrii familiei. După aceasta, preotul susţine icoana pe orizontală şi o leagănă cu toată asistenţa (aşa cum se leagănă coliva în timpul cântării Veşnică pomenire...), iar cântăreţul va intona două cântări: Cu sfinţii odihneşte... şi Apărătoare Doamnă..., după care va urma binecuvântarea bucatelor şi ofrandelor ce vor fi împărţite pentru cel răposat.

„Panaghia”, o denumire consacrată Născătoarei de Dumnezeu

Este o rânduială deosebit de emoţionantă şi pentru ca să înţelegem scopul, trebuie să cunoaştem istoria acestei frumoase rânduieli. În primul rând să amintim că etimologia cuvântului „panaghia” înseamnă ”preasfânta” şi se foloseşte în limbaj liturgic pentru exprimarea unui atribut al Sfintei Treimi: „Preasfântă Treime”. În decursul evoluţiei limbajului liturgic, „panaghia” a fost şi denumirea consacrată Născătoarei de Dumnezeu, exprimându-se prin aceasta tot un atribut al ei. Aceeaşi denumire a fost dată şi presforei din care se scoate la Proscomidie mirida în cinstea Maicii Domnului. În unele regiuni, în antichitatea creştină, arhiereii, din evlavie faţă de Maica Domnului, obişnuiau să poarte la piept un fragment din această miridă, simţind concret nevoia de a o avea însoţitoare pe Maica lui Hristos în călătoriile lor misionare. De aici s-a dezvoltat practica arhiereilor de a purta pe grumaz engolpionul, ce o închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu.

Originea „ridicării panaghiei” trebuie căutată chiar în primul secol creştin căci, după înălţarea cu trupul la Cer a Mântuitorului Hristos, la masa lor obştească, Apostolii obişnuiau să păstreze un loc în amintirea iubitului lor Învăţător, unde aşezau o bucată mare de pâine. După ce masa se săvârşea, unul dintre participanţi lua pâinea ce-L închipuia pe Domnul şi, ridicând-o în sus, exclama: „Mare este numele Preasfintei Treimi..., Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne”. Apoi bucata de pâine era împărţită între toţi cei prezenţi. Tradiţia mai spune că la masa la care au stat după ce au înmormântat trupul Preacuratei Maria, împlinind aceeaşi rânduială, când au rostit cuvintele: „Mare este numele...”, în chip minunat li s-a arătat însăşi Maica vieţii, adresându-li-se cu acelaşi îndemn al Fiului ei: „Bucuraţi-vă! eu sunt cu voi în toate zilele”. Apostolii, înspăimântaţi, nu au mai rostit: Doamne Iisuse Hristoase..., ci au exclamat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne”. De atunci s-a îndătinat „ridicarea pâinii” în cinstea Maicii Domnului, devenind un pios omagiu adus necontenitei noastre proteguitoare. Dacă la început ritualul era legat de Sfânta Liturghie, în decursul vremii practica ridicării Panaghiei s-a extins din spaţiul liturgic la cel al vieţii cotidiene, însemnând acuta nevoie a credincioşilor de a o avea mereu aproape pe buna lor Maică.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, trăitor în veacurile XIV- XV, expune în scrierile sale liturgice ritualul „ridicării” în mai multe împrejurări: la Dumnezeiasca Liturghie, în timpul Utreniei, la agapa fraţilor, la toate treburile şi nevoile şi în orice vreme când cineva are nevoie de ajutorul Preasfintei Maria. Mai târziu, evhologhioanele (Molitfelnicele) au specificat anumite nevoi concrete: la plecarea ori înapoierea dintr-o călătorie, în vreme de război, molime şi altele). De aici rezultă fără tăgadă că rolul principal al ridicării Panaghiei era cinstirea şi lauda Născătoarei de Dumnezeu, nebiruita ocrotitoare a credincioşilor, dar şi pentru dobândirea preaputernicului ei ajutor în momentele importante ale existenţei lor. Aşa după cum se scotea părticică şi se ridica în cinstea Maicii Preacurate la săvârşirea unor călătorii în lumea aceasta, s-a îndătinat să se facă ridicarea Panaghiei mai cu seamă în sprijinul călătoriei sufletului de la pământ la cer, dar şi ca o mulţumire adusă Preasfintei Treimi, care, prin mijlocirile Fecioarei Maria, a rânduit împlinirea celor îndătinate. De aceea părticica tăiată din colac are formă de prismă triunghiulară. Prin cele trei unghiuri ale feţelor arătându-se treimea persoanelor, iar unitatea vârfului însemnând unitatea Treimii. Chiar dacă pâinea o scoatem şi o ridicăm în cinstea Fecioarei Maria, prin invocarea numelui ei, aducem adorare lui Dumnezeu, Cel întreit în persoane, de vreme ce prin a ei sfântă naştere am cunoscut pe Unul din Treime.

În prezent, ridicarea Panaghiei se păstrează mai cu seamă în mediul monahal, nefiind legat numaidecât de pomenirea celor adormiţi, ci de marile praznice împărăteşti, cele închinate Maicii Domnului sau chiar de Liturghia duminicală. Însă, în lumea laică, acest act liturgic a rămas consacrat mai cu seamă pomenirii celor adormiţi, cerut a fi săvârşit cu necurmata credinţă că mijlocirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ajută sufletele celor ce se înfăţişează înaintea Dreptului Judecător.

Deci să rostim cu credinţă tare şi noi: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă şi celor dragi ai noştri, mutaţi la cereştile locaşuri, care aşteaptă îndurările tale cele de Maică”.