Sadoveanu, apărător al monahismului românesc

Pe când regimul comunist ateu începea decimarea monahismului românesc, Sadoveanu cerea insistent să locuiască într-un schit, scandalizând pe mai-marii vremii. Conducerea Statului i-a aprobat solicitarea, considerată revoltătoare, după mai multe încercări de a-l convinge să renunţe a se muta la Vovidenie. Demnitarii comunişti şi-au propus să întemniţeze şi să extermine pe cât mai mulţi monahi, iar Sadoveanu, înfruntându-i, se lăsa adesea văzut în preajma lor, pe unii reuşind să-i scape de temniţele comuniste.

Poate că unora titlul li se va părea cam preţios sau exagerat. Alţii vor continua să mă considere o „slugă obedientă a comunistului Sadoveanu“. Monah fiind, voi suporta dojana şi ocara cu smerenie, nădăjduind că Dumnezeu îi va lumina să accepte adevărul istoric ce trebuie spus până la capăt, cu toată opoziţia celor ce aruncă cu noroi în Sadoveanu de la Revoluţie încoace. Am gândit să aştern câteva rânduri despre spinoasa temă în contextul declarării de către Biserica noastră strămoşească a anului 2017 drept „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română“. Ţinând seamă de faptul că săptămâna trecută s-au împlinit 58 de ani de când regimul comunist ateu a dat „lovitura de graţie“ monahismului românesc prin adoptarea Decretului 410 din 28 octombrie 1959, dar şi de faptul că pe 5 noiembrie se împlinesc 137 de ani de la naşterea cunoscutului romancier, consider binevenită această abordare.

Dezastrul damnatei legi asupra vieţii călugăreşti din România ni-l arată învederat statistica: din cele aproximativ 224 de aşezăminte monahale din România existente la începutul anului 1959, după doar un an, la 31 martie 1960, au rămas funcţionale doar 132. În toate mănăstirile româneşti, la începutul lui 1959, vieţuiau 6.014 monahi şi monahii. La finele lui 1961, mai existau doar 1.456. Fiecare din cei peste 4.500 de călugări şi călugăriţe izgoniţi din obştile lor de metanie reprezintă o rană pe trupul tainic al lui Hristos; fiecare dintre ei ar fi putut scrie un roman al disperării, al suferinţei şi al umilinţei la care s-au văzut supuşi.

În astfel de condiţii, Sadoveanu a hotărât să se mute într-o mănăstire: dacă aparatul de Stat poruncise pustiirea acestora, Sadoveanu, sfidându-l, dorea să locuiască într-un schit. Demnitarii comunişti şi-au propus să întemniţeze şi să extermine pe cât mai mulţi monahi, iar Sadoveanu, înfruntându-i, se lăsa adesea văzut în preajma lor.

Se cuvine să ştim că scriitorul a cochetat mărinimos cu lumea monahilor, devenind un observator atent al nevoinţelor călugărilor, zugrăvind în scris chipuri ascetice pline de candoare şi frumuseţe din tagma lor. Se observă cu uşurinţă că în romanele sale cinul îngeresc ocupă o pondere deloc neglijabilă. Arhiereii, arhimandriţii, stareţii, egumenii, simplii monahi trăiesc şi se comportă atât de firesc, încât ai impresia că cel care le-a dat viaţă este unul de-ai lor. Schiturile şi chinoviile retrase, marile ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor adevărate oaze de linişte, dar şi nesecate izvoare de inspiraţie.

Odată cu venirea romancierului în casa vrednicului de pomenire Mitropolit Visarion Puiu de la Schitul Vovidenia, relaţia cu mănăstirile s-a intensificat, deşi perioada se dovedea foarte grea pentru toate aşezămintele noastre călugăreşti. Comunismul prindea rădăcini din ce în ce mai adânci. Monahii, „armata neagră a Bisericii“, după cum îi numeau capii regimului, trebuiau decimaţi, căci îi incomodau. Personalităţile marcante ale vieţii monastice, alături de mulţimea preoţilor de mir, a marilor profesori de Teologie, reprezentau adevărate făclii, ajutând poporul să nu rătăcească, să lupte pentru păstrarea credinţei şi a valorilor noastre naţionale.

În asemenea condiţii, oarecum nepotrivit, chiar scandalos, Sadoveanu - vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, între anii 1948-1953 - cerea insistent să locuiască vremelnic în casa vlădicească de la Vovidenie. Conducerea Statului i-a aprobat solicitarea, deşi, probabil, nu prea convenea decizia acestuia. Mitropolia Moldovei şi Sucevei de atunci i-a oferit, spre temporară şedere, imobilul de la Vovidenie, unde avea să poposească după 1948, îndeosebi vara. După 1956, anul îmbolnăvirii sale, reşedinţa i-a devenit loc al retragerii, al regăsirii şi al aşteptării apusului.

Deşi mulţi au criticat prezenţa lui prin partea locului, totuşi ea a jucat un rol benefic pentru chinovie, dar mai ales pentru numeroşii călugări cunoscuţi de Sadoveanu, cărora, în vremuri grele, le-a stat aproape, eliberându-i din temniţele comuniste. Iată câteva astfel de întâmplări prin care romancierul şi-a manifestat vădit ataşamentul pentru obştile moldave.

Într-o zi de august a anului 1958, Sadoveanu, aflat la Vovidenie, se pregătea, cu vădită emoţie, să primească un musafir de seamă. Spusese celor din suita sa: „Azi avem un oaspete ales. Totul să fie în rânduială“. Deodată, clipele de tihnă s-au risipit: Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, stareţul Mănăstirii Neamţ, însoţiţi de alţi câţiva clerici, ajunseră la reşedinţa scriitorului. După cuvenitele salutări şi îmbrăţişări, oaspeţii au intrat în salonul spaţios al casei. S-au făcut fotografii, s-a servit un pahar din licorile specifice locului, iar apoi s-au discutat o serie de probleme legate de stadiul lucrărilor de pe şantierul din marea lavră nemţeană, alături de alte subiecte de interes general. Mitropolitul Iustin, în câteva fraze, l-a elogiat pe scriitor, exprimându-şi încântarea reîntâlnirii într-un cadru monahal, mulţumindu-i pentru implicarea directă în obţinerea uriaşelor fonduri din partea Statului pentru restaurarea vetustei aşezări. La un moment dat, convorbirea s-a intensificat, atingând aspecte extrem de importante. La un semn discret al lui Sadoveanu, toată asistenţa a trecut într-o altă cameră. În salonul casei, pe lângă amfitrionii discuţiei, a rămas doar secretarul povestitorului, Constantin Mitru, cel care mi-a relatat întâmplarea după mai bine de patru decenii, oferindu-mi câteva imagini concludente. Aşadar, în cadru restrâns, Mitropolitul Iustin a cerut ajutorul scriitorului pentru situaţia atât de dificilă a Bisericii, supusă opresiunilor regimului comunist. Unele chinovii se restaurau, Statul alocând sume uriaşe, pe când altele erau pustiite, ba chiar demolate. Evenimentele ulterioare ne confirmă faptul că întrevederea celor doi a avut urmări benefice: la scurt timp, pe şantierul din Mănăstirea Neamţ a apărut însuşi şeful Statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, el dispunând urgentarea lucrărilor, susţinându-le, în continuare, cu sume de bani foarte mari, tot la stăruinţa lui Sadoveanu. Doar la două luni, în octombrie acelaşi an, Mitropolitul Iustin l-a întâlnit din nou pe Sadoveanu la Vovidenie, de data aceasta însoţindu-l pe Patriarhul Justinian Marina. Au constatat, cu bucurie, că restaurarea ansamblului nemţean intrase deja într-un ritm alert.

Tot în tihna Vovideniei, Mitropolitul Iustin Moisescu a discutat cu Sadoveanu despre situaţia nu tocmai fericită a Mănăstirii Văratec. Se ştie înverşunarea autorităţilor comuniste de a desfiinţa cât mai multe aşezăminte monahale. Biserica, apelând la providenţiala ei înţelepciune, trebuia să caute soluţii diferite pentru chinoviile aflate în vizorul comuniştilor. Aşa s-a întâmplat şi în cazul Văratecului. Dacă Agapia, graţie picturii lui Grigorescu, a scăpat destul de uşor, ochii ateilor s-au aţintit îndată asupra inegalabilei mănăstiri, nespus de iubită nu doar de lumea eclesiastică, ci şi de cea culturală a ţării. Unii şi-au ridicat glasul susţinând închiderea sa, alţii au încercat s-o apere. Printre cei din urmă s-a numărat şi Sadoveanu. La problema pusă de vlădică, după câteva clipe de tăcere, prozatorul a exclamat: „La Văratec se află înmormântată doamna lui Eminescu. Să folosim acest amănunt“. Ulterior, la sugestia scriitorului, primită în casa de la Vovidenie, Mitropolitul Iustin a cerut amenajarea mormântului muzei poetului nepereche lângă Biserica „Ioan Bogoslovul“ din spaţiul monastic al Văratecului. Astfel a convins autorităţile de Stat că arhicunoscuta lavră trebuie să rămână deschisă. V-aţi întrebat vreodată cum de Veronica Micle, o catolică ce şi-a pus capăt zilelor, a ajuns înhumată lângă zidul unei biserici mănăstireşti? Iniţiativa amintită ar fi „responsabilă“ de o asemenea „anomalie“, constituind salvarea întregii obşti, în acei ani de prigoană a Bisericii. Nu Veronica Micle a făcut cunoscută Mănăstirea Văratec, ci viaţa de sfântă nevoinţă a atâtor maici a coborât mila Cerului peste renumita aşezare monahală, dar cele relatate ne prezintă o altă latură a lui Mihail Sadoveanu, neştiută sau voit ascunsă.

Întorcându-ne la dramaticele evenimente din 1959, unul din marii călugări ai Neamţului, Arhimandritul Vasile Vasilache, bun prieten cu romancierul, a fost izgonit din mănăstire şi încarcerat alături de nenumăraţi alţi fraţi de suferinţă. E firesc să ne întrebăm: Unde se găsea Sadoveanu atunci!? Părintele Vasilache a îndurat temniţă grea timp de aproape un deceniu. Nu putea oare Sadoveanu să-l ajute? Se pare că nu! Afectat de o pronunţată hemiplegie dreapta, scos din rosturile publice, romancierul a apus lent în casa de la Vovidenie. Sadoveanu a suferit nespus pentru călugării arestaţi. Pe unii nu a reuşit să-i ajute să scape de puşcărie, însă pe alţii, da.

Dacă vom răsfoi lucrarea autobiografică a părintelui Vasilache, „De la Antim la Pocrov“, scrisă prin 1984, în SUA, unde a emigrat după eliberarea din închisoare, vom găsi mărturisiri impresionante pe care călugărul nemţean le-a aşezat pe hârtie, acolo peste ocean, neuitând nicicând binele făcut de Sadoveanu.

Există şi alte mărturii asemănătoare cu cele ale părintelui Vasile Vasilache, legate de ataşamentul scriitorului Mihail Sadoveanu faţă de valorile Bisericii noastre strămoşeşti. Să amintim doar, în treacăt, de relatarea părintelui Ioan Gherasim în cartea „Petru Pogonat. Meditaţiunile unui călugăr smerit“. La fel de edificator rămâne şi cazul povestit de părintele Cleopa de la Sihăstria, din care aflăm că Sadoveanu l-a trimis la Iaşi să-l avertizeze pe Mitropolitul Sebastian Rusan de pericolul iminent ce-l pândea.

Sunt încă multe astfel de întâmplări şi fapte ce se cer găsite şi aşternute pe hârtie, spre ştiinţa viitorimii, că Sadoveanu s-a dovedit un discret şi constant apărător al Bisericii strămoşeşti, dar şi al slujitorilor ei.