Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Moldova Sfântul Moise - model al prorocilor din Vechiul Testament

Sfântul Moise - model al prorocilor din Vechiul Testament

Galerie foto (1) Moldova
Un articol de: Andrei Zlăvog - 05 Sep, 2017

„...Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chi­puri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci...“ (Evr. 1, 1)

Prorocii au fost o instituţie religioasă, specifică poporului Israel, cu rolul de a face cunoscută voia lui Dumnezeu. Profe­tismul apare în lume ca un fenomen unic de predicare a cuvântului divin printre oameni şi de vestire a evenimentelor viitoare pe care Dumnezeu a vrut să le descopere lumii.

Cuvântul proroc sau profet înseamnă cel care vorbeşte pentru altul, adică cel care se face interpretul cuvintelor altuia. Avertizările prorocilor a­veau rol pedagogic şi erau adesea alternate cu promisiunile. Prorocii aveau şi rolul de a transmite mesajul iubirii divine. Ei sunt mesageri prin excelenţă, căci prin intermediul lor, Dumnezeu mustră poporul pentru abaterile sale şi prevesteşte venirea lui Mesia.

Chemarea la profeţie era independentă de voinţa omului, iniţiativa aparţinând exclusiv lui Dumnezeu, şi din momentul consacrării lor, ei nu-şi mai aparţin lor înşişi, ci devin proprietatea lui Dumnezeu. Mij­loa­­cele pe care le utilizau pentru a face cunoscută voia lui Dumne­zeu erau cuvântările, iar misiunea profetică nu era o stare permanentă pentru cel chemat, ca în cazul preoţiei. Nu se poate stabili cu exactitate numărul profeţilor, şirul acestora înce­pând cu Moise şi în­cheindu-se cu Sf. Ioan Botezătorul.

„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au ve­nit prin Iisus Hristos“ (In. 1, 17)

Personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică un nume de referinţă pentru contribuţia adusa la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii.

Crescut în cultura şi civilizaţia Egiptului antic, Moise a ştiut să pună în valoare toate bunele acumulări spirituale de la şcoala timpului. Israel a fost format şi organizat ca popor prin Moise, primind legi sfinte şi binefăcătoare pe care Dom­nul Hristos doar le-a desăvâr­şit: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii, n-am venit să stric, ci să îm­plinesc“ (Mt. 5,17). Legea nu în­seamnă altceva decât cele poruncite prin Moise şi din care se inspiră toţi prorocii Vechiu­lui Testament: „...au pe Moise şi pe proroci, să asculte de ei“ (Lc. 16, 29).

Personalitatea lui Moise es­te predominantă pentru istoria lui Israel, de la ieşirea din robia egipteană şi până la cu­cerirea Canaanului, iar în scrierile Vechiului Testament numele său apare pomenit de 706 ori.

Chemarea lui Moise şi revelaţia de pe Muntele Sinai

„Iar acolo i S-a arătat în­gerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug şi a vă­zut că rugul ardea, dar nu se mistuia“ (Ieş. 3,2)

După uciderea egipteanului, Moise a căutat refugiul în Ma­di­an, un ţinut situat în pustia A­ra­biei. S-a ataşat de preotul Ietro, cu a cărui fiică Ţippora se căsă­to­reşte, rămânând aici timp de 40 ani, gândindu-se mereu la pla­nul de eliberare a confraţilor.

Chemarea lui Moise la misiune are loc tot în ţinutul Ma­dian, pe când păştea oile socrului său, aproape de muntele Horeb. Aici i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu deasupra unui rug, într-o flacără de foc, iar rugul nu era consumat de fla­căra focului. Nedumerit şi intrigat de fenomen, Moise în­cear­că să se apropie, dar este oprit şi îndemnat să-şi scoată încălţămintea pentru că se află pe un loc sfânt, aceasta ară­tând că pentru întâlnirea cu Dumnezeu, omul trebuie să se pregătească.

Imaginea dumnezeiască era în­fricoşătoare: o lumină, deose­bită de cea a soarelui, i-a fulgerat vederea. Ridicându-şi pri­virea spre munte, a văzut un tufiş aprins de o lumină ca de foc, dar ramurile tufişului ră­mâneau verzi ca într-o rouă în mijlocul focului. Moise nu vedea numai cu ochii minunea luminii, ci şi auzul îi era luminat de razele acesteia. Numele divin „Eu sunt Cel ce sunt“ (Ieş. 3,14), conjugat la timpurile trecut, prezent şi viitor, semnifică atributul de veşnicie a lui Dum­nezeu ca „Cel ce a fost“, „Cel ce este“ şi „Cel ce va fi“.

Pe acest Dumnezeu veşnic Îl întâlneşte Moise în Horeb, care este unul dintre vârfurile mun­ţilor Sinai, considerat ca „mun­tele lui Dumnezeu“ sau „mun­tele lui Moise“ pentru faptul că aici I s-a revelat lui Moise în rug. În limba arabă, rugul se numeşte „sinah“ şi se găseşte în Palestina şi în împrejurimile Mării Moarte, iar aceasta ar putea fi originea numelui „Si­nai“. Poate de aceea şi în scrie­rile Pentateuhului, Dumnezeu es­te numit „Cel ce locuieşte în rug“ (Deut. 33, 16).

Ceea ce i se arată lui Moise în Sinai, după trecerea prin Marea Roşie, nu era numai ceva care înspăimântă sufletul şi trupul. Poporul întreg era co­ple­şit, încât nu mai putea să suporte ceea ce se arăta şi se au­zea. Moise, rămas singur, în­drăznea mai mult decât în­drăznise împreună cu cei ai lui. Îndrăzneşte faţă de negură şi intră înlăuntrul celor nevăzute şi învaţă că cel ce vrea să fie cu Dumnezeu trebuie să iasă din toate cele văzute şi să-şi înalţe cugetul spre cele nevăzute şi necuprinse ca pe o culme a muntelui, crezând numai că Dumnezeu există, iar cum, cât sau unde este să lase necercetat, fiind de necuprins.

Voind a vedea pe Dumnezeu, Moise învaţă cum poate fi văzut Cel nevăzut: a-L vedea  înseamnă a-I urma oriunde te-ai duce. Cel ce călăuzeşte arată calea prin aceea că merge înaintea celui ce-l urmează, iar cel ce urmează nu se va abate de la calea cea dreaptă, dacă va vedea mereu spatele celui ce-l călăuzeşte: „...tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea!“ (Ieş. 33, 23). Moise nu priveşte contrar lui Dumnezeu, ci priveşte cele dinapoi ale Lui. Căci cel ce priveşte împotrivă nu va trăi şi de aceea glasul dumnezeiesc zi­ce: „...nu poate a vedea omul faţa Mea şi să trăiască“ (Ieş. 33, 20).

Întâlnirea lui Moise cu Dum­nezeu arată că orice întâlnire cu divinitatea determină o profundă şi durabilă trans­formare a omului: „Dom­nul grăia cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său!“ (Ieş. 33, 11). El a izbutit să ajungă la cea mai înaltă desăvârşire cu putinţă, fiind numit prieten al lui Dumnezeu de către Dumnezeu însuşi. Când a voit ca mai bine să fie pierdut cu toţi dacă nu poate îndupleca pe Dumnezeu să ierte pe cei care păcătu­iseră, a oprit mânia pornită asupra evreilor, făcând astfel pe Dumnezeu să-şi abată judecata Sa, pentru a nu-Şi întrista prietenul.

Toate acestea sunt mărturie că viaţa lui Moise a urcat pe cel mai înalt vârf al desăvârşirii, iar prin tot ceea ce a făcut a dorit să transmită mesajul că tre­cem prin viaţă spre împă­ră­ţia cea veşnică, ca printr-o călătorie în care-L avem că­lăuză pe Dumnezeu.