Sfinţenie şi curaj

Era într-o seară de decembrie, la sfârşitul anului 1975. Atunci, în locuinţa din strada Cernica, părintele Stăniloae primea o vizită de care se bucurase cu mult înainte. Tocmai venise cineva de la tipografia Editurii Patriarhiei, care se numea pe atunci, dacă nu mă înşeală memoria, „Editura Institutului Biblic“. Tipograful, un bărbat mai în vârstă, cu ochelari, era şi el conştient de semnificaţia momentului. A scos dintr-o servietă imensă şpalturile volumului cinci din „Filocalia“. Părintele Stăniloae urma să le corecteze, iar apoi să le ducă la tipografie, pentru forma finală care trebuia să intre la tipar.

Pe vremea aceea, a tipări o carte era un lucru anevoios, în mai multe etape, cu probleme tehnice specifice, uitate astăzi, în era digitalizării. Totodată, tipograful i-a arătat părintelui Stăniloae propunerea de copertă. Se menţinea aceeaşi copertă, cea a primei ediţii.

Apariţia Filocaliei, o fereastră deschisă larg pentru libertatea de credinţă

Greutăţile de ordin tehnic care s-au discutat în acea seară constituiau un simplu amănunt, un gest de rutină, deoarece se ştia că acestea se vor rezolva. Atât părintele Stăniloae, cât şi tipograful erau oameni experimentaţi în tot ceea ce priveşte apariţia unei cărţi noi. Celelalte greutăţi, care fuseseră depăşite până în acea seară memorabilă, fac obiectul unei adevărate minuni dumnezeieşti. După apariţia volumului patru al Filocaliei, la sfârşitul anilor '40, o continuare a seriei, tipărirea volumului cinci, devenise imposibilă. O utopie. În 1958 părintele Stăniloae a fost arestat. Acum, în 1975, aproape douăzeci de ani mai târziu, teroarea anilor '50 se transformase, evoluase către o formă aparent mai puţin radicală şi violentă, dar la fel de periculoasă şi de nemiloasă pentru oricine trăia şi mărturisea credinţa în Dumnezeu. Anii '70 păreau mai blânzi, deşi acalmia era formală. Regimul comunist milita activ împotriva religiei, se declara cu infatuare ateu şi pedepsea imediat pe oricine, dacă nu respecta rigoarea ideologică. Şi totuşi. În ceea ce priveşte Filocalia, părintele Stăniloae părea a fi uitat anii de detenţie, toate umilinţele suportate în tot acest timp şi îndrăznea să spere cu o sârguinţă pe care doar credinţa în atotputernicia Celui de Sus o făcea posibilă. Aproape zilnic se ducea la Departamentul Cultelor, organul de control al statului socialist împotriva Bisericii, militând şi argumentând pentru reînceperea tipăririi Filocaliei. Chiar dacă pentru el readucerea în discuţie a retipăririi Filocaliei constituia un risc în sine. Oricare dintre politrucii Departamentului Cultelor ar fi putut să-l acuze de misticism, de propagandă duşmănoasă împotriva statului, iar urmările unor asemenea acuzaţii sunt lesne de înţeles. Ar fi putut să însemne privarea de libertate şi retragerea drepturilor civile. Au existat asemenea cazuri. Totuşi, părintele Stăniloae a perseverat, nu s-a resemnat după mai multe răspunsuri negative, a sperat mai departe şi a reuşit. Acordul, răspunsul pozitiv dat până la urmă de Departamentul Cultelor este o minune în sensul cel mai direct al termenului, el neschimbând cu nimic din poziţia oficială anticreştină a regimului comunist. Totuşi, apariţia Filocaliei a fost o fereastră deschisă larg pentru libertatea de credinţă. Greu de spus care a fost logica funcţionarilor de la Departamentul Cultelor. Promisiunea de a se permite continuarea seriei nu a fost decât începutul unei alte încleştări. Zi de zi, părintele Stăniloae se ducea la sediul Departamentului Cultelor pentru a discuta textul cu cenzorii de acolo. Fiecare pagină, mai mult, fiecare frază era discutată, negociată, supusă cenzurii, apoi, după discuţii interminabile, aprobată sau mai departe interzisă şi din nou discutată. A fost un război al cuvintelor, un duel lung, unde cine ceda primul pierdea. Miza era acurateţea textului filocalic şi a notelor explicative. După luni de zile, aproape că trecuse un an, volumul cinci a primit ceea ce se numea „bun de tipar“. Toate discuţiile se axaseră pe aceleaşi teme, în continuare politic riscante. Cenzorii porneau de la premisa că fiecare cuvânt poate fi potenţial periculos, duşmănos societăţii, cum spuneau ei. Dincolo de aberaţia situaţiei şi aici domnea, difuz şi ameninţător, riscul ca întregul proiect să fie din nou interzis. Se cenzura chiar şi cuvântul „om“. Cenzorii cereau să fie înlocuit cu termenul „credincios“. În logica lor, nu toţi oamenii puteau fi creştini, iubitori de bine şi frumos, deci filocalici, ci numai o parte dintre ei, cei oarecum diferiţi de restul omenirii şi care mai erau încă „învechiţi“, spre deosebire de „oamenii noi“, comuniştii. Această aberaţie se numea „linia oficială“. Totuşi, minunea a avut loc. Volumul cinci al Filocaliei a văzut lumina tiparului, s-a difuzat, a ajuns la oameni, a învins cenzura. Nici un cuvânt nu a fost schimbat.

Dinu Zamfirescu afirmă într-o carte că apariţia volumului cinci al Filocaliei s-ar datora scriitorului Paul Anghel, care a reuşit să-l convingă pe Gheorghe Nenciu de la Departamentul Cultelor de oportunitatea publicării acestei opere. Nu ştiu de unde are domnul Dinu Zamfirescu această informaţie. E adevărat, părintele Stăniloae era prieten cu Paul Anghel. Stăteau mult de vorbă şi părintele Staniloae l-a încurajat să termine un roman dedicat Războiului de independenţă de la 1877. Era perioada când România, chiar şi comunistă, se pregătea să sărbătorească 100 de ani de la acest eveniment. Romanul lui Paul Anghel este diferit de tot ceea ce s-a scris atunci în legătură cu războiul de la 1877. Personajul principal al evocării este numit „Principele“ şi se accentuează originea sa germană. Acest „principe“ conduce armată română pe câmpul de luptă. Asemănarea cu regele Carol I este evidentă. Totuşi, romanul a scăpat de cenzură şi a avut un succes deosebit la public. Ulterior, chiar în 1977, Paul Anghel a dezvoltat din romanul său un scenariu pentru un film serial, produs de Televiziunea română, şi care a fost, de asemenea, un mare succes. Atât romanul, cât şi producţia cinematografică reprezentau un veritabil omagiu adus regelui Carol I. A fost o oază de regalitate în timpul acelei republici populare. Părintele Stăniloae şi Paul Anghel s-au hotărât să facă şi un parastas în memoria lui Carol I, pomenind doar în gând numele acestuia. Am fost de faţă atunci şi nu voi uita niciodată acea zi. Nu s-a discutat vreodată ca Paul Anghel să intervină pe lângă Gheorghe Nenciu în favoarea Filocaliei. În plus, nici măcar nu ştiu dacă cei doi, Anghel şi Nenciu, se cunoşteau. Mai mult decât atât, părintele Stăniloae era conştient de pericolul legat de aducerea în discuţie a reeditării Filocaliei şi, cu siguranţă, nu şi-ar fi expus un prieten unui asemenea risc. De altfel, vorbind despre anul 1975, nu sunt deloc sigur că Gheorghe Nenciu mai era la Departamentul Cultelor. El a fost în anii â60 omul puternic al instituţiei. Ulterior, puterea lui a scăzut, iar el a plecat de acolo. Şi în acest caz, este vorba despre o legendă legată de viaţa părintelui Stăniloae, care trebuie sa fie luată ca atare. Problematic este doar faptul că ea a depăşit graniţele limbii române, fiind preluată de Jürgen Henkel într-o carte publicată în limba germană. Nu ar fi prima dată când o legendă legată de viaţa părintelui Stăniloae, lipsită de orice sens, se internaţionalizează, făcând dificilă raportarea la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

Riscul păstrării unor cărţi interzise într-o realitate neagră a României

Posibil că apariţia unor legende legate de colecţia Filocalia a părintelui Stăniloae să nu fie întâmplătoare, ţinând seama de impactul pe care opera a avut-o de la bun început asupra cititorilor. După o primă ediţie minusculă, apărută în 1946, cu puţine exemplare, volumul întâi al Filocaliei părintelui Stăniloae a apărut un an mai târziu, în 1947, într-un tiraj mai mare, epuizându-se imediat. Din acest motiv, părintele Stăniloae a considerat anul 1947 ca fiind începutul tipăririi Filocaliei. A iniţia atunci, când teroarea bolşevică devenea realitatea neagră a României, o serie de traduceri din Sfinţii Părinţi, era un act de curaj excepţional. Dar tocmai acest fapt este esenţial. Traducerile erau gândite ca un veritabil program duhovnicesc. În faţa înstrăinării, a deznădejdii, a întunericului, nimic nu poate să fie mai folositor omului decât iubirea creştină de ceea ce este frumos şi bine plăcut sufletului evlavios, de legătura indisolubilă cu Binele, în forma absolută. La prima vedere, iniţiativa de a publica o colecţie de texte patristice, în acel timp al disperării colective, ar părea lipsită de sens. Cu atât mai mult cu cât Filocalia era cunoscută, până atunci, numai în lumea monahală şi aceste texte nu părăsiseră aproape niciodată bibliotecile mănăstirilor. În viziunea părintelui Stăniloae, Filocalia se adresa tuturor, fiind un manual de credinţă şi rezistenţă în faţa urgiei timpurilor. Ea era, şi va fi mereu, un vaccin care imunizează eficient împotriva răului, a sălbăticiei şi a nepăsării unei societăţi ce se defineşte existenţial prin ateism. Filocalia redă omului un echilibru programatic, un sens al proporţiilor, care devine activ dacă acest om se ancorează, tot existenţial, în duhul iubirii dumnezeieşti. Textele filocalice apără pe oricine, călugăr sau mirean, de sălbăticia propagandei ateiste, ridicând adevărate ziduri duhovniceşti, protectoare şi liniştitoare. Cititorul Filocaliei este aşezat sub puterea credinţei în Iisus Hristos. În „Ortodoxie şi românism“, părintele Stăniloae defineşte ceea ce este fundamental neamului nostru: pământul strămoşesc şi credinţa ortodoxă. Dacă societatea românească suferea sub teroarea stalinistă, dacă ţara fusese oprimată de o ideologie duşmănoasă, atunci trebuia făcut totul pentru apărarea credinţei strămoşeşti. Acest rol, această necesitate este asumată de părintele Stăniloae în 1947 ca raţiune supremă, dincolo de orice risc şi de orice dificultate. Filocalia a apărut tocmai din această motivaţie istorică, tocmai din dorinţa de a apăra credinţa ortodoxă, chiar dacă atunci orice acţiune apologetică era pedepsită dur de stăpânire. Multe voci considerau apariţia volumul întâi din Filocalie ca fiind o provocare iresponsabilă adusă guvernului bolşevic, care se va răzbuna. Filocalia a fost interzisă. Dacă volumul întâi s-a putut difuza aproape normal, răspândindu-se imediat între oameni, cu volumele următoare a fost din ce în ce mai greu. S-a mai găsit, şi aceasta este iarăşi o minune adevărată, o tipografie care să publice seria până la volumul patru, dar nu a mai existat nici o legătorie, care să dea forma finală cărţilor. Sute de exemplare, legate doar sumar, au rămas la Sibiu, răspândite prin podurile şi pivniţele rudelor. După ce s-a mutat la Bucureşti, părintele Stăniloae nu a mai avut unde să-şi păstreze cărţile. Solidaritatea familiei trebuie menţionată şi cinstită aşa cum se cuvine. Ei toţi au riscat păstrând cărţile interzise. Şi dacă la început se credea că aceasta este doar o soluţie provizorie, de moment, acest provizorat s-a prelungit în decenii. Niciodată părintele Stăniloae nu a avut la Bucureşti o locuinţă în care să fie loc, măcar minimal, pentru exemplarele din Filocalie, care trebuiau să mai fie şi legate. Dar, chiar şi în această formă provizorie, fără copertă, cu hârtia prăfuită de trecerea timpului, ele au circulat mai departe. Îmi amintesc cum bunicul meu le dăruia oricui le cerea. Şi dacă la început, în anii â50, erau puţini cei care le cereau, mai târziu, către sfârşitul anilor â60, tot mai mulţi ne călcau pragul locuinţei din Calea Moşilor cerând Filocalia. Ne era puţin frică, cărţile erau interzise şi difuzarea lor ilegală. Dumnezeu ne-a ajutat şi nu s-a întâmplat nimic. Nu se putea ca Dumnezeu să nu ne ajute. Din acest punct de vedere, permisiunea din 1975, de a se publica un volum cinci al seriei, are o semnificaţie specială. Interzicerea primelor patru volume nu a fost niciodată ridicată oficial. Din punct de vedere legal, seria filocalică era constituită din patru volume interzise şi un al cincilea care primea „bun de tipar“, fiind legal. Nu este prima situaţie absurdă a acelor timpuri. Nu ştiu motivul pentru care Departamentul Cultelor nu a aprobat reeditarea în condiţii civilizate a primelor patru volume. Ar fi fost un gest de logică elementară. Recunosc, nu am vorbit niciodată despre acest lucru cu bunicul meu. Cred că şi el şi-a pus această întrebare. Până în 1989 s-au tipărit şapte volume din Filocalia. Chiar dacă erau difuzate exclusiv prin magazinul de obiecte bisericeşti al Patriarhiei, ele au început să circule şi şi-au împlinit menirea. O mărturie importantă în aces sens este cea a criticului literar Dan C. Mihăilescu. La lumina unei lumânări, când se oprise din nou curentul electric, supravieţuirea spirituală însemna a citi Filocalia. Numai aşa sufletul evada, se liniştea, se regenera şi avea puterea de a duce calvarul mai departe. În dificilii ani â80 ai secolului trecut, în mijlocul acelei crize teribile, Filocalia îşi împlinea rolul dorit de părintele Stăniloae. De a apăra conştiinţa şi demnitatea neamului, de a fi pavăză şi îndreptar, marea speranţă şi certitudinea că Dumnezeu nu ne-a uitat şi că ne ocroteşte. Până în 1989 au apărut alte şase volume, colecţia ajungând la volumul 11. Din păcate, apariţia volumului 12 a fost amânată pentru mai târziu. Editura Biblică începuse îngrijirea unei alte colecţii de texte patristice. Dar nici o ispită şi nici o încercare nu sunt definitive. Acest volum, al doisprezecelea, va apărea după căderea regimului comunist.

În 1990 s-a discutat imediat despre reeditarea primelor patru volume, cele care nu se publicaseră niciodată într-o formă tipografică definitivă. Ele au părut într-o primă reeditare la Editura „Harisma“, înfiinţată de Rodion Galeriu, fiul părintelui Galeriu. Această ediţie este un simbol al acelor primi ani de libertate şi de veritabil pionierat. Se ştie, însă, că activitatea editorială este una complicată, care cere o pregătire profesională corespunzătoare în acest domeniu. Volumele din Filocalie apărute după 1990 la Editura „Harisma“ sunt expresia unui entuziasm exemplar, dar care nu este susţinut de ceea ce ar fi fost necesar pentru ca apariţia editorială să fie ireproşabilă. Textul nu era bine corectat, astfel că se strecuraseră multe greşeli de ortografie. S-a greşit la alegerea hârtiei pe care s-au tipărit cărţile. Nu în ultimul rând, posibilităţile de difuzare ale Editurii „Harisma“ erau mai mult decât limitate. Cărţile se puteau cumpăra doar la pangarul câtorva biserici din centrul Bucureştiului. Astfel, nu se îndeplinea dorinţa şi intenţia părintelui Stăniloae ca Filocalia să devină un fenomen spiritual şi cultural de care să profite toţi cei dornici de înnoire şi de întărire spirituală. Aria de circulaţie a acestor volume era mai restrânsă decât a celor apărute în anii '70 şi '80, sub regim comunist. Din acest motiv, inevitabil, Filocalia a apărut la alte edituri, care aveau experienţa necesară în acest domeniu. Totuşi, „ediţia Harisma“ este importantă dintr-un alt motiv. Eram la Bucureşti în luna februarie 1992. Am fost de faţă la o discuţie pe care bunicul meu, părintele Stăniloae, a avut-o cu părintele Galeriu. Tocmai se discuta publicarea la Editura „Harisma“ a unui nou volum din Filocalia. Părintele Stăniloae a mărturisit că şi-ar dori pentru primele patru volume, cele apărute la sfârşitul anilor '40, să scrie prefeţe noi, considerând că, după mai bine de 40 de ani, o actualizare a prefeţei este necesară şi inevitabilă. Părintele Galeriu gândea la fel. Cum spuneam, am fost de faţă la această discuţie. S-a vorbit mult, se mai vorbeşte încă despre acest subiect, despre prefeţele diferitelor ediţii din Filocalia. Noi, urmaşii părintelui Stăniloae, am considerat această discuţie din februarie 1992 ca având valoarea unui testament şi am respectat indicaţia primită atunci. Autoritatea unei hotărâri luate împreună de părintele Stăniloae şi de părintele Galeriu nu poate să fie vreodată pusă la îndoială şi nici contestată.

Părintele Stăniloae, un exemplu a ceea ce astăzi se cheamă „selfness“

Am avut o şansă enormă, irepetabilă şi nemeritată, de a petrece mulţi ani lângă bunicul meu. L-am văzut cum în fiecare dimineaţă, chiar în cele mai friguroase, se scula devreme, făcea focul în soba de teracotă, pentru ca noi să ne sculăm în locuinţa caldă. Apoi, se aşeza la biroul său pentru a scrie şi a scrie tot mai mult, mai departe, până când o carte era gata. În acele timpuri grele, doar câteva dintre manuscrise, le putem număra pe degete, au văzut lumina tiparului. El a fost convins că aceste cărţi vor fi odată publicate. Recunosc, nu împărtăşeam atunci certitudinea lui. Nu credeam într-o schimbare atât de radicală a timpurilor şi gândurilor. Bunicul meu se ruga pentru noi, dar se ruga şi pentru cărţile sale. Iar „ediţia omnia“, devenită realitate, este rodul rugăciunilor sale de odinioară. Părintele Stăniloae şi-a extras sensul armoniei din credinţa în Dumnezeu. La prima vedere, afirmaţia pare banală. Evident, preotul Dumitru Stăniloae nu avea cum să nu creadă în Dumnezeu. Însă, prin trecerea anilor, recunosc îmi este greu să găsesc o altă persoană care să dovedească un sens similar al dialogului cu Cel de Sus. Bunicul meu îşi trăgea puterea, şi era un om deosebit de puternic, din evidenţa probată a ajutorului divin pe care-l cerea fără sfială şi pentru care mulţumea cu întreg sufletul şi trupul. Astfel, teologia se personaliza, zi de zi, într-un şir neîntrerupt de mici sau mari evenimente care dovedeau toate, la unison, prezenţa dumnezeiască binefăcătoare. Textele traduse în Filocalia devin, în acest context, exemplu concret, depăşesc spaţiul studiului patristic, dovedind obiectiv că numai cine crede cu superficialitate se teme, este slab şi, inevitabil, şovăitor. În virtutea acestei axiome, părintele Stăniloae a fost exemplul inegalabil al unui echilibru dintre normalitate şi demnitate, într-o vreme când realitatea politică din România nu putea fi considerată ca normală şi demnitatea noastră, a tuturora, era călcată în picioare. A ieşit din închisoare în 1964 şi s-a reintegrat în viaţa de zi cu zi, chiar dacă experienţa cotidiană nu oferea nici o perspectivă senină. A scris, dar în acelaşi timp s-a străduit să-şi apere opera, atât cât a putut atunci. Gândindu-mă acum la toate acestea, nu mă pot opri a nu recunoaşte că totul stă sub semnul evident al minunii dumnezeieşti, pe care trebuie să ştim a o vedea şi o înţelege ca atare. Pot, prin colecţia Filocalia, descifra un sens în tot ceea ce s-a întâmplat, în aceşti 70 de ani de la apariţia primului volum, de la primul cuvânt tradus de părintele Stăniloae, de la prima sa notă scrisă pe marginea traducerii, până la ediţia jubiliară a Filocaliei, apărută acum, care simbolizează strălucitor legătura dintre ceea ce fost şi şansa de a fi contemporan cu timpurile prezente. Prin mila Domnului, anul 2017 se deosebeşte fundamental de anul 1947. Prin mila Domnului, am scăpat de acei ani ai terorii diabolice, de un sistem politic care refuza incoerent şi agramat normalitatea unei trăiri care se fundamentează prin Iisus Hristos, prin speranţa în mântuire şi viaţa veşnică, aşa cum stă scris la Sfinţii Părinţi filocalici. Bunicul meu a trăit cu o convingere neşovăielnică imanenţa unui timp nou. Nu se putea să fie altfel. Cine traduce şi comentează textul filocalic are o cunoaştere bazată coerent pe speranţă ca singură formă posibilă de viaţă. Pentru el, interdicţia de a publica a fost reală, nedreaptă, dar nu distrugătoare. A răspuns prin puterea de muncă, prin stăruinţă şi încredere în datoria de a mărturisi. În acest context, lipsa de speranţă ar fi fost, din punctul său de vedere, ilogică, pentru că el nu a aspirat niciodată către o cunoaştere doar teoretică a lucrurilor şi a faptelor. S-a considerat ca fiind aşezat în faţa Judecăţii Dumnezeieşti, unde fiecare dă socoteală cu dreptate pentru toate cele făcute, cu gândul şi cu fapta. Aşa i-a fost posibil, chiar dacă nu neapărat uşor, să accepte meschinăria timpurilor, fără a renunţa la ceea ce visa şi fără a se schimba. Aş putea, folosind un termen la modă, să-l descriu ca fiind exemplul evident a ceea ce astăzi se cheamă „selfness“. Adică acela care se deosebeşte de ceilalţi datorită forţei prin care este capabil să-şi făurească o existenţă proprie, independentă şi inimitabilă, eliberat de apăsarea de a se supune vreunei constrângeri impuse din afară. 

Pentru mine, Filocalia a fost şi va rămâne, cât voi trăi, ceva ce îmi dă putere, zi de zi, de a merge mai departe, de a încerca să mă păzesc, cât pot, de tot ceea ce este rău şi urât şi care nu reprezintă duhul filocalic. Nu voi afirma niciodată că trăiesc învăţătura filocalică, sunt prea slab pentru aşa ceva, dar afirm cu putere şi cu sinceritate că merită a trăi şi a progresa în învăţătura Filocaliei şi că admir pe toţi care ştiu, statornici, să sporească duhovnicesc pe scara dumnezeiescului urcuş. Iar în cele din urmă, îndrăznesc să visez că, de undeva de sus, din infinitul Împărăţiei lui Dumnezeu, părintele Dumitru stă dovadă că trecerea timpului nu este altceva decât urcuşul către cele sfinte, concretizat prin speranţa rugăciunii unei inimi curate, doritoare de a împlini faptele bune ale sfinţeniei.

Dumitru Horia Ionescu s-a născut în Bucureşti, în data de 13 iulie 1959. A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1982. Din 1984 trăieşte la Freiburg, Germania, acolo unde a locuit şi mama sa, Lidia Stăniloae Ionescu, trecută la Domnul anul acesta, la 17 februarie. Din 1987 lucrează la Editura Herder. Are o bogată activitate publicistică, colaborând la: „Jurnalul Literar“ (Rubrică permanentă), „Ziarul Lumina“, Revistele Tabor, Sinapsa, Lumea Credinţei, Doxologia şi diferite publicaţii din străinătate. A participat la numeroase emisiuni culturale ale posturilor de radio: România Cultural, România Internaţional.

* Intertitlurile textului aparţin redacţiei