Sfinţirea bisericii din lemn de la Fărcaşa - Neamţ

Târnosirea bisericii din lemn din comuna Fărcaşa a judeţului Neamţ, în Anul omagial al satului românesc, reprezintă, cred, cea mai concretă formă de cinstire a satului tradiţional românesc, ca spaţiu sacru de plămădire a valorilor spirituale, culturale şi identitare româneşti, ca depozitar al unui limbaj tainic şi vizibil al tradiţiei, al continuităţii fizice şi spirituale ale acestui neam.

Ori de câte ori participăm la slujba de târnosire a unei biserici auzim o preafrumoasă cântare glăsuind astfel: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre“. La Fărcaşa de Neamţ, biserica purtând hramul Sfintei Cuvioase Parascheva a zidit-o Cerescul Tată prin mâinile meşteşugite ale străbunilor acestor meleaguri, înfrăţiţi în cuget şi-n credinţă cu românii veniţi de peste munţi în urma prigoanei creştinilor ortodocşi din Transilvania, pricinuită de Uniaţie: ei au ajuns aici dezrădăcinaţi doar din pământurile lor, nu şi din legea strămoşească ortodoxă sfântă.

Aşadar, în urmă cu peste două veacuri şi jumătate, Cerescul Tată a împrumutat mâinile dibace, ce socot că ştiau a face lemnul să grăiască, ale locuitorilor binecuvântatului ţinut nemţean care, alături de fraţii sosiţi de peste munţi, au zidit Domnului casă pe pământ, sculptând în lemn credinţă, doruri, dureri înăbuşite, alături de necurmate nădejdi de mai bine. Prin osteneala moldovenilor şi a transilvănenilor, la Fărcaşa s-a pecetluit nestrămutata credinţă, dar şi simţul artistic pe bârnele ori pe ornamentele delicatei biserici, sintetizându-se astfel într-o armonioasă împletire elemente ale arhitecturii eclesiastice moldoveneşti cu cele transilvane. Este impresionant cum străbunii au adus rugăciunile şoptite ale falnicilor brazi între zidurile secularei bisericuţe, rămasă, peste timp, ca mărturie a geniului creator născut şi şlefuit pe plaiurile pline de farmec moldovenesc. Specialiştii consideră biserica de la Fărcaşa drept cea mai bogată din punct de vedere ornamental din întreaga zonă: în mod firesc, împreună lucrarea moldovenilor şi transilvănenilor a născut o adevărată bijuterie arhitecturală în lemn. Nu-mi propun aici o descriere amănunţită a simbolurilor sale; este peste putinţă să aşezi în doar câteva rânduri atâta istorie, atâta sensibilitate, atâta credinţă. Amintesc în treacăt de chenarele uşilor de la intrarea în pridvor şi în pronaos, lucrate în lemn de ulm, împodobite cu şnururi în relief, care pornesc din rozetele sculptate de la bază, metafore ale soarelui şi luminii. Acestea simbolizează atât scurgerea timpului, cât şi înveşnicirea lui în şi prin biserică, menită să devină antecamera Împărăţiei lui Dumnezeu; doar păşind în biserică timpul se înveşniceşte, doar în biserică intrând preguşti din taina veşniciei.

O valoare inestimabilă scoasă la lumină

Istoria nu s-a arătat deloc generoasă cu biserica din lemn de la Fărcaşa, căci, pe lângă semnele timpului ce curge nemilos, veritabilul monument eclesiastic a suferit mult în timpul ultimei conflagraţii mondiale. Ocupaţia germană, deşi a schilodit sfântul locaş, transformându-l în grajd, nu a izbutit a-i răpi măreţul ţel hărăzit ei de ctitori, fiindcă Dumnezeu a rânduit aici vrednici şi devotaţi slujitori, iubitori ai casei Sale. După război, prin anii 1950, părintele Ioan Preotul, cu a sa cheltuială, a reuşit să refacă sfântul aşezământ, salvându-l astfel de la pieire şi uitare. Din 2005, de când la Fărcaşa lucrează cu sârg un alt vrednic părinte, Cătălin Coşula, un pasionat iubitor de istorie şi artă, de tradiţia şi credinţa neamului nostru, monumentul istoric se află pe mâini bune. Pe lângă rodnica activitate pastoral-misionară desfăşurată în comunitate, pe lângă lucrările de la frumoasa biserică de zid a parohiei, părintele Cătălin a alocat timp, dragoste şi jertfă pentru a scoate la lumină, prin scris şi faptă, valoarea inestimabilă a bisericii din lemn ce străjuieşte Parohia Farcaşa din bătrâne vremi. Prin purtarea de grijă şi directa sa implicare, bijuteria arhitecturală nemţeană a cunoscut multiple lucrări de conservare şi restaurare, iar la data statornicită toate au fost încununate şi binecuvântate prin rânduiala resfinţirii, care a avut loc duminică, 19 mai, slujba oficiind-o Preasfinţitul Părinte Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi.

Rânduiala liturgică cea mai impresionantă şi mai plină de semnificaţii

Programul liturgic al zilei a început dimineaţă prin oficierea slujbei de târnosire în exterior, iar apoi, în orânduirea statornicită din bătrâne vremuri, cu sfinţirea Prestolului şi a întregului interior. Mulţime de popor, cu păstorii lor, l-a aşteptat pe ierarh, fremătând de emoţie şi bucurie că vor vedea împlinindu-se cele mai dinainte nădăjduite. Colnicele ce străjuiesc aşezarea şi tihnita biserică se deşteptaseră ca dintr-un somn prelung, sfidând parcă previziunile meteorologice, care prognozaseră timp nefavorabil. Putea natura să nu se bucure de sărbătoarea fărcăşenilor!? Putea codrul, frate cu românul, să nu-i fie sprijinitor şi-n astfel de momente înălţătoare? De aceea, cuminte, ca un copil ascultător, îmblânzit parcă şi de rugăciunile stăruitoare ale arhiereului şi ale soborului de preoţi şi diaconi, codrul şi-a potolit zbuciumul. Pâcla de pe brădet s-a ridicat ca la poruncă divină, lăsând loc pentru ca binevoitoarele raze ale molcomului soare să mângâie chipurile poporului credincios adunat să primească dumnezeiasca lumină pogorâtă prin slujba de târnosire şi, apoi, prin cea a Dumnezeieştii Liturghii. Biserica, sobră, purtând pecetea reînnoirii, a fost scăldată în lumina harului dumnezeiesc, după cum spune cântarea: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o“. Toţi cei de faţă au trăit din plin revărsarea de lumină şi har, învederându-se încă o dată că, după Dumnezeiasca Liturghie, sfinţirea unei biserici rămâne cea mai impresionantă şi mai plină de semnificaţii rânduială liturgică, agonisind clipe cereşti în sufletele celor prezenţi.

După oficierea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea credincioşilor, a urmat cuvântul de învăţătură rostit de ierarh, care, referindu-se la pericopa evanghelică a Duminicii a IV-a a Penticostarului, a rostit o cuprinzătoare omilie despre Înviere, minuni şi sfinţire. A mai vorbit primarul comunei Farcaşa, domnul Cristinel Gheorghiu, reiterând importanţa păstrării şi conservării tezaurului naţional, apoi părintele Cătălin Coşula, parohul fărcăşenilor, a făcut o succintă prezentare a lucrărilor efectuate la bisericuţa din lemn, reafirmând că pentru sfinţia sa şi întreaga comunitate ce o păstoreşte aceasta reprezintă un factor de unitate şi identitate. Emoţionante alocuţiuni au ţinut şi doi fii ai satului: părintele arhidiacon profesor Ioan Caraza, referindu-se la Sfânta Cuvioasă Parascheva, patronul spiritual al bisericii monument, şi la vechimea cultului ei pe pământ românesc, apoi domnul Alexandru Vasile, general de flotilă aeriană, care a prezentat câteva repere istoriografice despre vestita aşezare nemţeană Fărcaşa.

Luând din nou cuvântul, ierarhul a mulţumit vorbitorilor şi fărcăşenilor, felicitându-i pentru cele înfăptuite prin coordonarea părintelui Coşula, oferind mai multe diplome de vrednicie. În mod deosebit, părintele Cătălin Coşula a primit din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan distincţia „Crucea Sfântului Ierarh Dosoftei“.

Târnosirea bisericii din lemn din comuna Fărcaşa a judeţului Neamţ, în Anul omagial al satului românesc, reprezintă, cred, cea mai concretă formă de cinstire a satului tradiţional românesc, ca spaţiu sacru de plămădire a valorilor spirituale, culturale şi identitare româneşti, ca depozitar al unui limbaj tainic şi vizibil al tradiţiei, al continuităţii fizice şi spirituale ale acestui neam.