Vestea cea bună, începutul adevăratei bucurii

În ciuda cultivării şi propagării răului sub toate formele lui, a subestimării pericolelor care distrug omul, dezumanizându-l, a veştilor rele, înfricoşătoare, tragice, cultivate şi răspândite pe toate căile, omenirea este întâmpinată mereu de către Biserica mărturisitoare a Adevărului şi a dreptcredinţei cu veste nouă, unică şi nemaiîntâlnită. Cu vestea că Dumnezeu se face Om, intră în istoria umanităţii, Îşi asumă condiţia umană până la moarte, dorind să rămână cu noi, oamenii, până la finalul istoriei noastre - contrar refuzului, indiferenţei şi chiar negării Lui de către mulţi semeni ai noştri. Veacuri întregi, generaţii de oameni care s-au succedat pe acest pământ au dorit clipa aceasta unică a venirii Celui promis, pentru a-i scoate din tragedia păcatului şi a le arăta sensul unei existenţe care să ducă spre viaţă şi spre veşnicie.

Această mare zi, sărbătorită la 25 martie, a fost pregătită pe diferite căi. „După ce Dumnezeu, odinioară, a grăit părinţilor noştri prin proroci“ (Evrei 1, 1) astăzi, iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu a părăsit făptura şi lucrul mâinilor Sale, ca un părinte iubitor, văzând căderea spre moarte a lumii tiranizată de diavol şi robită spre pătimire, S-a milostivit şi a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul şi Mântuitorul nostru, să-Şi asume printre oameni şi rolul de descoperitor al veşnicului şi nevăzutului Dumnezeu.

Preasfânta Fecioară Maria, primul om căruia Dumnezeu îi încredinţează taina cea din veşnicie

Pentru această clipă, a coborârii lui Dumnezeu în lume, pentru ca lucrarea mâinilor Lui să devină fapt real şi sesizabil în istoria ei, trebuia să se găsească un vas ales. Un vas apt pentru ca prin el Dumnezeu să devină Om, să-şi asume cele ale noastre şi, cu iubire fără de margini, să cuprindă tot neamul omenesc în planul Său de izbăvire de moarte şi suferinţă veşnică.

Sfântul Apostol Pavel a rezumat acest mare şi irepetabil moment istoric, denumindu-l „taină“ - ca tot ceea ce este tainic şi nu poate fi pătruns, raţionalizat, explicat, experimentat cu un limbaj al omului căzut, supus stricăciunii şi morţii, ci poate fi trăit cu ochii sufletului credinţei, experimentat în taina rugăciunii şi a bucuriei izvorâte din cuvintele dumnezeieşti aduse lumii de înger, trimisul Domnului către noi, cei pământeni. „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum (astăzi) descoperită“ (Colos. 1, 26) „cu adevărat mare este taina dreptei credinţe; Dumnezeu S-a arătat în trup“ (I Tim. 3, 16), „iar când a venit plinirea (împlinirea) vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere“ (Gal. 4, 4-5). Pregătirea acestui mare eveniment s-a făcut treptat. În acest sens, cele două genealogii ale Mântuitorului Iisus Hristos, păstrate şi menţionate de Sfinţii evanghelişti Matei şi Luca, ilustrează momentele de curăţire progresivă, împlinită de-a lungul secolelor, plecând de la oameni pământeşti şi urcând până la cea care avea să primească unirea cerului cu pământul, a Celui nevăzut care se face văzut, a creaturii cu Creatorul ei. Ea vine până în această clipă ca rod al rugăciunilor părinţilor ei, vlăstar din rădăcina bătrânului Iesei, tatăl regelui David şi - la fel ca şi Ioan Botezătorul, cu ai cărui părinţi se înrudea - Fecioara Maria devine uşa prin care vestea cea mare, Evanghelia trimisă de Dumnezeu omenirii, coboară în lume. Imnul prin care Fecioara preamăreşte pe Dumnezeu după întâlnirea cu Elisabeta, vara ei (Luca 1, 46-55), demonstrează evident şi inatacabil pentru cei care gândesc raţional, ghidându-se după învăţătura Bisericii celei dreptmăritoare, că Preasfânta Fecioară era familiarizată cu istoria mântuirii poporului în mijlocul căruia se născuse, că aştepta şi ea un Mântuitor, că Dumnezeu a înălţat-o, numind-o binecuvântată şi fericită că face parte din planul tainic al Său, de mântuire a neamului omenesc. Ea purta o puritate mai presus de gândirea umană, devenind astăzi primul om căruia Dumnezeu îi încredinţează taina cea din veşnicie. Fără prezenţa ei pregătită să primească în sânul său preasfânt pe Dumnezeu - Cuvântul care devine Om, dându-i trupul omenesc - nu ar fi existat vestea cea mare, unică, a coborârii Fiului lui Dumnezeu în această lume.

Bucuria regăsită în slujirea şi misiunea Bisericii

Istorisirea biblică a acestui măreţ eveniment este legată de vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul după şase luni, în oraşul Nazaret, care tradus înseamnă sfinţenie, spre finalul lunii martie, când ziua devine mai mare, iar noaptea mai mică, când lumina învinge întunericul, deşi naşterea Lui în lume va fi în timpul în care întunericul păcatului învăluie întreaga omenire.

Cuvintele trimisului lui Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, nu sunt cele obişnuite, uzuale pe care şi le adresează până astăzi locuitorii ţării sfinte - Shalom - pace, ci: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!“ (Luca 1, 28). Bucuria este mesajul Evangheliei, a Ortodoxiei, care în slujirea şi misiunea ei cântă şi încântă, laudă şi preamăreşte, adorând bunătatea lui Dumnezeu, care le lucrează în vederea mântuirii noastre. Bucuria este tonalitatea în care se desfăşoară cele ale mântuirii noastre: „Iată, vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul“ (Luca 2, 10). După Înviere, Domnul se adresează sfintelor purtătoare de mir: „Bucuraţi-vă!“ (Matei 28, 9), iar ei „văzându-L înviat, s-au bucurat văzând că este Domnul“ (Ioan 20, 20). În noaptea Sfintelor Lui patimi, Mântuitorul vorbeşte despre adevărata bucurie a primirii Duhului Sfânt, a întemeierii Bisericii şi a roadelor pe care ea le va aduce în lume: „Acum voi sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea şi se va bucura inima noastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la noi“ (Ioan 16, 22).

Veacuri întregi omenirea a simţit şi trăit distanţa de netrecut dintre ea şi Dumnezeu, ca pedeapsă şi trăire tensionată, după căderea omului despărţit de Creatorul său. De această dată, însă, îngerul Domnului anunţă că Dumnezeu este cu această fiinţă, floarea aleasă a omenirii, una şi singura între femei, pricinuitoarea bucuriei şi a veştii celei mari. Lumea nevăzută intră în legătură cu cea văzută, cele cereşti comunică cu cele pământeşti, cele veşnice coboară în lumea celor vremelnice: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu“ (Luca 1, 30). În etimologia limbii greceşti, harul şi bucuria au aceeaşi origine, cháris şi chará. Ele vor arăta că lumea căzută sub semnul fricii, ruşinii, spaimei, obsedată de anxietate, este chemată prin mesajul îngerului Gavriil să intre în contact nemijlocit cu Dumnezeu; Fecioara Maria fiind prima făptură în care va coborî Duhul Sfânt, va fi scoasă de sub dominaţia fricii, harul alungând teama şi tristeţea. Cu cât un suflet este mai luminat de har, cu atât este mai liber de orice teamă şi necunoscut.

Fecioara, astăzi, află ceea ce omenirea de veacuri dorea. Ea  va naşte Fiu care va purta numele Iisus - Mântuitor, că Dumnezeu va dărui Pruncului tronul strămoşului rege, David, că împărăţia Lui cea veşnică nu va avea sfârşit (Luca 1, 33), că poporul în mijlocul căruia El acceptă să se nască a prefigurat Biserica - noul Israel, care va chema toate popoarele spre mântuire şi sfinţenie, că Nazaretul va fi punctul de plecare al sfinţeniei în lume.

Această nouă împărăţie a Celui ce coboară în lume nu este din această lume (Ioan 18-36), pentru că este împărăţia ce se întinde în toată lumea pe care o va câştiga prin mesajul de bucurie şi mântuire. Va cuceri sufletele, însufleţindu-le spre primirea tainei coborârii lui Dumnezeu între oameni, ca pe oameni să-i ridice în noua şi veşnica Lui împărăţie.

Dumnezeu nu a dorit ca Sfânta Fecioară, care avea să devină Mama Fiului Său, să rămână neştiutoare cu privire la rolul ei în pregătirea şi împlinirea salvării oamenilor. Acesta a fost scopul coborârii arhanghelului Gavriil în luna a şasea din ceruri, a dialogului pe care acesta îl poartă cu ea. El vine să-i aducă Fecioarei vestea cea bună - evanghelia, să-i descopere taina ce depăşeşte raţiunea şi gândirea omenească ce avea să se petreacă în fiinţa ei, aşteptând acceptarea celor dumnezeieşti, ca răspuns fără de care venirea Domnului nu s-ar mai fi petrecut. „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri“ (Luca 1, 35). Astfel, Fecioara devine vas purtător de har şi sfinţenie. Preasfânta Treime, prin lucrarea ei, va face cu putinţă coborârea Mântuitorului la noi. Spre deosebire de preotul Zaharia, care este cuprins de îndoială din cauza faptului că Elisabeta, soţia sa, era bătrână, nemaiputând să nască, Preasfânta Fecioară problematizează întrebând cum se poate întâmpla aceasta, deoarece curăţia ei feciorelnică era neîntinată. Spre a exemplifica faptul că cele aduse de îngerul Domnului nu sunt fantezii create spre a îndulci auzul oamenilor - sau basme ce au putere de imaginaţie irealistă -, este luată ca exemplu Elisabeta, care, deşi bătrână, avea un fiu în pântece deja de şase luni.

Calea spre adevărata fericire care străbateistoria lumii

Umbrirea Duhului Sfânt avea să facă posibilă coborârea lui Dumnezeu la noi, nu înfricoşându-ne, ci vindecându-ne din tragedia înstrăinării de Dumnezeu. „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău“ (Luca 1, 38). Fecioara devine Mamă, rămânând Fecioară. Vederea, vorbirea şi auzirea cuvintelor cereşti o încredinţează a consimţi: „Iată, roaba Domnului“. Prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, în opoziţie cu neascultarea primului om, vestea cea bună se răspândeşte în lume. Dumnezeu se face Om, asumându-şi cele ale noastre, iar Fecioara Maria, în deplină umilinţă, devine Născătoare de Dumnezeu - theotokos, rezumând toată taina coborârii lui Dumnezeu Cuvântul la noi: „Dacă cineva va spune că Sfânta Fecioară nu a servit decât ca loc de trecere pentru Hristos, Care nu S-a alcătuit în ea ca Dumnezeu şi Om… dacă cineva spune că în Sfânta Fecioară s-a format mai întâi un om, care a fost înlocuit apoi de Dumnezeu... să fie anatema şi aşezat în ceata ucigaşilor de Dumnezeu“ (Sfântul Grigorie Teologul - Scrisoarea 101 către preotul Clindonie contra ereticului Apolinarie P.G.37).

Un capitol definitoriu legat de această mare taină a credinţei noastre îl reprezintă imnul de preamărire adus lui Dumnezeu de către Preasfânta Fecioară, după întâlnirea cu Elisabeta. Aceasta din urmă, la glasul Fecioarei, trăieşte o revelaţie, umplându-se de bucurie. Doar în câteva cuvinte, Sfântul Evanghelist Luca concentrează două fapte extraordinare, petrecute în momentul întâlnirii dintre Fecioara Maria şi Elisabeta: „De unde aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecul meu“ (Luca 1, 44). Pătrunderea harului în sufletele oamenilor nu anihilează puterea minţii şi personalitatea lor, ci dimpotrivă, le luminează, le creează starea de bucurie şi împlinire. Este ceea ce trăim noi, împărtăşindu-ne din Taina Sfintei Euharistii, spre bucurie, veselie, sănătate trupească şi sufletească. Cele ce nu se pot exprima în cuvinte se exprimă prin taina adâncă a tăcerii şi a privirii.

Imnul de preamărire al Maicii Domnului este rodul vizibil al prezenţei directe a harului în sufletul ei. Acest imn cuprinde trei coordonate, care realizează următoarele aspecte:

- Fecioara mulţumeşte pentru marea misiune şi chemare pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile“ (Luca 1, 48);

- Lucrările lui Dumnezeu se deosebesc fundamental de cele omeneşti, bazate pe lucruri trecătoare şi efemere: „A coborât pe cei puternici de pe scaun şi a înălţat pe cei smeriţi“ (Luca 1, 52). Venirea Lui în lume nu presupune onoruri şi puteri lumeşti, nu bogăţie şi condiţii materiale, ci răbdare, credinţă şi aşteptare. „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe, ca să ruşineze pe cele tari“ I Cor. 1, 28;

- prezenţa Lui nevăzută „de la Patriarhul Avraam până astăzi, a fost una discretă, iubitoare şi pregătitoare pentru mântuirea neamului omenesc: „A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa către părinţii noştri lui Avraam şi seminţiei lui până în veac“ (Luca 1, 54).

Imnul de preamărire a lui Dumnezeu înălţat de Sfânta Fecioară, puternic influenţat de lectura cărţilor sfinte, exprimă momentul maxim al bucuriei, având siguranţa împlinirii celor de demult promise - iar acum vestite ca lucrări ale lui Dumnezeu, în lume. Ea dă mărturie că aşteptarea generaţiilor nu a fost uitată şi zadarnică, fiind luminată de puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Fecioara Maria înţelege pentru ce ea a fost aleasă să devină Maica Domnului şi a bucuriei noastre. Toate strădaniile omului fără de Dumnezeu, care se bazează exclusiv pe factori de ordin omenesc, se prăbuşesc şi pier aşa cum sunt toate cele omeneşti. Dumnezeu risipeşte pe cei mândri, răstoarnă pe cei puternici, scoate afară pe cei bogaţi, dar îi înalţă pe cei smeriţi - această imagine fiind o anticipare a învăţăturii pe care Domnul o va exprima în cele nouă Fericiri.

Omul contemporan a devenit cel care îşi caută fericirea în lucrurile pieritoare şi efemere. Răbdarea şi smerenia au început să-i fie străine, totul devine mecanic şi fără viaţă. Pentru el, adevăratele bucurii se limitează la cele pieritoare şi de moment. Noutatea sfintei sărbători a Bunei Vestiri constă în aceea că bucuria adusă lumii nu se pierde, nu se limitează la spaţiu şi trup, ci străbătând istoria lumii cu fiecare generaţie ce trece pe acest pământ îi mijloceşte acesteia calea spre adevărata fericire.

Maica Domnului devine început al bucuriei. Afară de ea, bucuriile omeneşti sunt de moment şi limitate. De aceea, noi mărturisim împreună cu arhanghelul Gavriil: „Bucură-te, bucuria lumii, Fecioară nenuntită, Maica Dumnezeului nostru!“.