Vremelnica sexualitate şi rostul ei (II)

Când există tensiuni, să ia aminte fiecare la partea lui de lucrare. Unul are de lucru la capitolul înfrânare, celălalt la capitolul dăruire. Ca orice lucrare duhovnicească, şi aici este nevoie de harul lui Dumnezeu. Şi astfel sexualitatea nu devine prilej de ceartă şi dezbinare, ci oferă un câmp de luptă duhovnicească şi încă o şansă de a-L aduce pe Dumnezeu mai deplin în căsnicie.

În afara Tainei Nunţii, orice manifestare a sexualităţii produce o degradare a persoanei umane şi reduce trupul la statutul de furnizor de plăcere. Adevăratul rost al relaţiilor trupeşti se dezvăluie când cei doi, bărbatul şi femeia, primesc har şi binecuvântare spre a se adânci în iubire, în unire şi în cunoaştere reciprocă. Unirea trupească susţine şi întăreşte comuniunea celor doi. Vechiul Testament foloseşte pentru relaţiile trupeşti verbul a cunoaşte. Spre exemplu, „a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain” (Facerea 4, 1). Aşadar, sexualitatea îi ajută pe cei doi să se descopere, să se apropie, să se dăruiască unul altuia. Pe măsură ce relaţia se înduhovniceşte, iar dragostea se îndumnezeieşte, sexualitatea, în chip firesc, nu mai devine o preocupare, poate chiar să dispară din viaţa cuplului.

Este puţin conştientizată dimensiunea ascetică a sexualităţii maritale. Slujba Cununiei nu e momentul în care se dă „liber pentru sex”. Ci, precum spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, corabia sexualităţii, atât de agitată de valurile acestei lumi, primeşte adăpost în portul binecuvântat al Nunţii. Căci „din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 2). Nu doar monahul care a depus votul fecioriei, ci şi cel căsătorit are de dus o luptă cu pulsiunile sexuale. Din perspectiva luptei cu patima trupească, se crede că le este mai greu celor din cinul monahal, decât celor căsătoriţi. Cei din urmă tot ar mai avea, chiar respectând posturile, momente în care mai pot scăpa de „tensiunea sexuală”. Dar lucrurile pot fi văzute şi din alt punct de vedere, prin analogie cu înfrânarea pântecelui. Uneori, poate fi mai uşor a ţine un post aspru, fără să mănânci nimic, decât a gusta câteva ceva, însă mereu până la limita saţiului. Cei căsătoriţi, respectând posturile şi celelalte momente în care nu pot avea relaţii trupeşti, au o lucrare ascetică cu nimic mai uşoară decât a celor ce nu au parte deloc de mângâierile trupeşti ale căsniciei.

În orice caz, fecioria nu este doar lucrarea monahilor şi a celor necăsătoriţi, ea nu este sinonimă cu absenţa „vieţii sexuale”. Fecioria, ca desăvârşire duhovnicească şi unire deplină cu Dumnezeu, este o stare către care sunt chemaţi şi cei căsătoriţi. Căci, în Împărăţia cerurilor, oamenii „nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din Ceruri” (Marcu 12, 25). Iar căsătoria, incluzând sexualitatea, este o cale către Împărăţie. Prin har dumnezeiesc, se potolesc pornirile trupeşti, iar atracţia dintre soţi se spiritualizează tot mai mult. Despătimirea este deplină atunci când, în viaţa de cuplu, îşi face loc dumnezeiasca tandreţe: „Tandreţea este un cuvânt asupra căruia trebuie să ne aplecăm cu foarte mare atenţie, dintr-un motiv precis: îşi păstrează neştirbit proprietatea. Dumnezeu a păstrat cuvântul acesta în chip miraculos, ca pe cei şapte tineri din Efes, pentru a da mărturie la acest sfârşit al veacurilor de halul în care am ajuns să-i dezintegrăm semantic suratele (iubire şi dragoste)” (Monahul Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, Editura Christiana, Bucureşti, 2018, p. 61).

Atunci când sexualitatea nu este asumată ca asceză, ea devine tiranică. Sunt cupluri, chiar şi cununate, care, având relaţii trupeşti dezordonate, se plâng de plictiseală sau rutină. De aici se poate ajunge la împreunări împotriva firii, apoi la perversiuni, la nevoia de „stimulente” pornografice sau de altă natură. Nu puţini sunt cei ce caută alţi „parteneri de sex” care „să-i satisfacă”, comiţând astfel adulter. Ca să nu mai vorbim despre modalităţi mai radicale şi mai perverse de „stimulare sexuală”, precum ménage a trois sau swinging. Se întâmplă acelaşi fenomen ca în cazul unei adicţii: pentru a obţine aceeaşi plăcere, trebuie crescută doza sau frecvenţa; ori să se „prizeze” ceva diferit, mai puternic. O astfel de sexualitate coboară pe om cu mult mai jos decât nivelul la care sunt animalele. Şi niciodată nu va aduce cuiva vreo împlinire, în sensul total al cuvântului. După cum diferitele tehnici yoga, de aşa-zisă „sublimare” a energiei sexuale, nu pot fi decât sterile în plan spiritual. Acolo unde ţinta nu este unirea cu Dumnezeu - dar mergând pe Calea pe care El Însuşi ne-a arătat-o - nu putem vorbi decât despre eşec, neîmplinire şi suferinţă.

În anumite ierarhii patristice, când se vorbeşte despre scopul relaţiilor trupeşti în căsnicie, naşterea de prunci este pe locul trei, după sporirea unirii dintre soţi şi ferirea de desfrânare. Dar niciodată în istoria Bisericii nu s-a acceptat avortul sau vreo metodă care să ucidă pe cel zămislit în pântecele mamei: „Limbajul contracepţiei este fundamental unul al diviziunii şi al negării darului. Actul marital sterilizat nu poate oglindi chenoza extremă a existenţei trinitare. Astfel, contracepţia devine un anti-semn, un anti-tip care pare să spună: «Refuz să oglindesc Treimea»” (Anthony Stehlin, Taina căsătoriei şi contracepţia, Doxologia, Iaşi, 2017). Naşterea de prunci este rod al iubirii soţilor şi dar al lui Dumnezeu.

Prin firea ei, mai ales după ce naşte, femeia tinde să devină mai puţin interesată de relaţii trupeşti cu soţul ei, a cărui dorinţă sexuală de obicei se menţine, cu trecerea anilor. Apare astfel o tensiune între cei doi. Sau sunt situaţii când unul dintre soţi doreşte să ţină postul inclusiv trupeşte, iar celălalt nu vrea sau nu poate acest lucru. Aici avem ca reper sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (I Corinteni 7, 4-5). Biserica şi duhovnicul nu se amestecă în patul conjugal al nimănui. Există, totuşi, anumite repere, precum cel de mai sus, în care se stabileşte în ce condiţii pot doi soţi, doar de comun acord!, să se înfrâneze de la relaţiile trupeşti. Când există tensiuni, să ia aminte fiecare la partea lui de lucrare. Unul are de lucru la capitolul înfrânare, celălalt la capitolul dăruire. Ca orice lucrare duhovnicească, şi aici este nevoie de harul lui Dumnezeu. Şi astfel sexualitatea nu devine prilej de ceartă şi dezbinare, ci oferă un câmp de luptă duhovnicească şi încă o şansă de a-L aduce pe Dumnezeu mai deplin în căsnicie.