„Astăzi, Mirele vine șezând pe mânz ca pe tron”

Se apropie pomenirea Pătimirilor mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos și Paștele nou duhovnicesc, „poarta veacului ce va să vină”, și ni se vestește aceasta prin Lazăr, care se scoală din morți după patru zile, prin porunca lui Hristos, Cel ce are putere asupra vieții și a morții. Cu șase zile înainte de Paști, Iisus vine în Betania și stă la masă cu Lazăr, aducându-le aminte celor ce Îl vedeau de puterea Sa dumnezeiască.
Cu șase zile înainte de Paști, când ­potrivit tradiției trebuia cumpărat mie­lul, Domnul cinează cu Lazăr, cu Maria și Marta și cu cei din jurul lor, respectând obiceiul și Legea. Lazăr „cel mort vreme de patru zile (şi înviat) se ospătează (acum) împreună cu Hristos în amintirea faptei Lui dum­ne­zeiești” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Marta, plină de râvnă, slujea ea însăși, arătându-și iubirea, iar Maria ungea pe Domnul cu mir. Marta slujea tuturor, iar Maria numai lui Hristos Îi aducea cinste, fiindcă nu Îl vedea ca pe un om, ci ca pe Dumnezeu (Sf. Teofilact). Marta simbolizează virtutea făptuitoare, iar Maria, contemplația duhovnicească, ce urmează făptuirii. Marta este chip al Vechiului Testament, iar Maria al învățăturii evanghelice, care umple cu bună mireasmă tot pământul. Marta reprezintă sinagoga iudeilor, care vrea să-L slujească pe Dumnezeu prin cele trupești, iar Maria, Biserica dintre neamuri, care Îi aduce lui Hristos „jertfe duhovnicești și credință binemirositoare” (Sf. Chiril al Alexandriei). Iar casa în care se aflau „s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan XII, 3), așa cum lumea întreagă s-a umplut de mireasma duhovnicească a lui Hristos.

Iuda vânzătorul, care făcea pe iubitorul de săraci, dar era fur și răpitor al celor sfinte, luând din banii dăruiți lui Dumnezeu, a mustrat-o pe femeia ce și-a arătat evlavia ei față de Hristos, ungându-I picioarele cu nard curat. Domnul nu a descoperit tuturor gândul lui Iuda „pentru că nu voia să-l rușineze pe el, învă­țându-ne și pe noi ca îndelung să răbdăm pe unii ca aceștia” (Sf. Teofilact). Iată unde duce iubirea de arginți: la vindere. Căci „iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor”
(I Timotei VI, 10).

„Dobânda milosteniei”

Hristos o apără pe femeie pentru ungerea cu mir, fiindcă ea, fără să știe iconomia, a făcut aceasta pentru „taina referitoare la înmormântarea Lui”. Domnul ne arată că „aducerea de daruri lui Dumnezeu e preferată înaintea darului făcut săracilor”. Deşi iubirea de săraci este de preț, ea rămâne mai prejos decât adorarea lui Dumnezeu (Sf. Chiril al Alexandriei). Domnul Hristos a înviat mintea noastră ca oarecând pe Lazăr. De aceea, să-L primim în casa sufletului nostru și să-I ungem picioarele cu șase zile înainte de Paști, adică ­înainte de a veni Paștele veacului ce va să fie. Picioarele lui Hristos sunt Apostolul și Evanghelia, sau poruncile prin care El „umblă” întru noi (II Corinteni VI, 16). Să-I aducem mirul faptelor noastre bune, nardul cel de preț al credinței fierbinți. Picioarele Domnului, pe care trebuie să le ungem, sunt și semenii noștri mai mici, prin care Hristos merge la ușa fiecăruia dintre noi, cerând cele ce le sunt de trebuință. Pe ei să îi ungem cu mirul dărniciei noastre, ca să primim „dobânda milosteniei” (Sf. Teofilact) şi să ne răscumpărăm nedreptățile „prin mila către cei săraci” ­(Daniel IV, 24).

„Mulțime mare de iudei” a venit „nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți” (Ioan XII, 9). Erau cei „voitori de bine”, căci mulți Îl mai văzuseră și vorbiseră cu Domnul. Era poporul lipsit de răutate, care crezuse în El, devenind crainic al Dumnezeirii Lui prin faptă și cuvânt. Pe când cărturarii și fariseii „spumegau de furie” (Sf. Chiril al Alexandriei). Acești „turbați” s-au sfătuit încă și pe Lazăr să-l omoare, fiindcă minunea învierii lui era mare și Lazăr se făcuse „pricinuitor de mântuire”, trăgând astfel la credință pe cei ce nu aveau în inimă vicleșug (Sf. Teofilact). Căpeteniile iudeilor voiau astfel să desființeze orice dovadă a minunii, omorându-l pe Lazăr cel înviat, ca mulțimea să nu-L mai caute pe Iisus.

„Bucură-te foarte, fiica Sionului...”

Iisus „vine” în Ierusalim (Ioan 12, 12), acum când iudeii cunoscuseră deja puterea Lui. Şi „răstignirea bătea la ușă”. Domnul poruncește ucenicilor Săi să meargă în satul dinaintea lor și să-I aducă de acolo „o asină legată și un mânz” (Matei 21, 2). Nimeni nu-i împiedică pe ucenici. Nici ­­unul dintre acei oameni, poate săraci, nu se împotrivește, când li se iau vitele lor, spunându-li-se că Domnul are trebuință de ele. Prin aceasta, Hristos ne învață și pe noi să-I dăm de bunăvoie ce El ne cere, chiar de ne-ar porunci să ne dăm și sufletele (Sf. Ioan Gură de Aur).

Dar acum se împlinea prorocia lui Zaharia (9, 9): „Bucură-te foarte, fiica Sionului..., că iată împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei”. Adeseori, stăpânitorii erau nedrepți și asupritori. Împăratul Hristos nu vine cu trăsuri, nu cere biruri, nu are nevoie de gărzi, ci este blând și smerit: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). De aceea, prorocia spune: „Nu te teme, fiica Sionului!” Cine a mai auzit, în istoria omenirii, ca un împărat să intre călare pe mânzul unei asine? Dar acest animal neînsemnat arată „Biserica și poporul cel nou, care... a ajuns curat, după ce a șezut Iisus pe El”. De asină venea legat, dar nesilit, mânzul ei, așa cum prin Apostoli am fost aduși și noi, neamurile, cu ușurință alături de Hristos (Sf. Ioan Gură de Aur). Împlinind prorocia, Hristos ne învață că trebuie să ne mărginim strict la cele ce ne sunt de trebuință. Să ne gândim că El nu S-a născut într-o casă strălucită, ci într-o iesle. Mai apoi, s-a îmbrăcat în haine obișnuite și nu a avut casă. În toate a arătat modestie și acum arată din nou aceasta.

„Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”

Mulțimea oamenilor, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic și a ieșit în întâmpinarea Lui. Și și-au întins pe jos veșmintele lor, lucru care închipuie biruinţa asupra morții. Se închinau Lui şi strigau: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Este imnul înălțat lui Dumnezeu, însemnând: Mântuiește-ne pe noi! Fiindcă numai Dumnezeu poate aduce mântuirea. Cuvintele „întru cei de sus” arată că El era slăvit nu numai pe pământ şi de oameni, ci și de îngeri (Sf. Grigorie Palama). Acei oameni Îl mărturiseau ca fiind Dumnezeu. ­Iisus vine „întru numele Domnului”, căci El zice: „Eu am venit întru numele Tatălui Meu” (Ioan 5, 43). Insuflați fiind de Duhul Sfânt, oamenii Îi înălțau acest imn desăvârșit. Mulțimea Îi aducea ramuri de finic, care era un copac înalt, greu de urcat, cu spini și crengi. „Întru acest chip și cel ce se silește spre cunoștința Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu o va afla pe aceasta aspră și cu anevoie de suit” (Sf. Teofilact). „Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El” (Ioan 12, 16). Căci după Înviere ucenicilor li s-a descoperit prin Duhul înțelegerea cuvintelor celor dumnezeiești.

Să dănţuim duhovniceşte!

„Iată, astăzi Mirele vine șezând pe mânz ca pe tron. Să ne grăbim și noi să-I venim în întâmpinare, să-I vedem slava Lui, alergând cu bucurie la această sărbătoare. Astăzi, Biserica dănțuiește, iar sinagoga văduvește. Veseliți-vă, cerurilor, iar voi, sfinților îngeri, aduceți împreună cu noi cântare. Preoți, lăudați-L, popoare, întâm­pi­nați-L! Împreună cu toată suflarea și cu tot pământul, să ne închinăm Stăpânului și să schimbăm hainele sufletelor noastre ca pentru Dumnezeu, deschizându-I Împăratului ușile sufletelor noastre ”(Epifanie al Ciprului). „Să așternem veșmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru și dorințele acestuia, înaintea Duhului” (Sf. Grigorie Palama).

Ieri, Hristos-Viața dăruia lui Lazăr viață, iar astăzi El merge la moarte. „Ieri a dezlegat giulgiurile lui Lazăr, iar astăzi se duce de bunăvoie să fie înfășurat în giulgiuri” (Epifanie al Ciprului).

Astăzi, Hristos, Crinul cel cu adevărat înfloritor, care nu judecă, ci ne mântuiește, se arată tuturor. De aceea și noi, „cei răsădiți în casa Domnului și înfloriți de cu primăvară în curțile Sale”, suntem în sărbătoare.

Sărbătorește împreună cu noi toată Biserica lui Hristos și „dănțuiește duhovnicește”. Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Să ieșim întru întâmpinarea Lui. Cei de demult și-au pus hainele lor înaintea lui Hristos, iar noi, văzându-L pe Acesta în chipul celor săraci, deschizând ochii și venindu-ne în fire (Sf. Ioan Gură de Aur), să nu-L mai alungăm, ci să-L cercetăm cu dragoste. Să nu fim ca iudeii, care strigau: Să fie răstignit! Ci precum copiii care cântau: Osana! Să devenim copii cuvântători de Dumnezeu, ca să intrăm și noi în Ierusalimul cel de sus. Amin!