Bucovăţul Nou, de-a lungul veacurilor

La marginea oraşului Craiova, dincolo de Jiu, se găseşte o aşezare încărcată de istorie şi tradiţie bisericească. Localitatea Bucovăţ leagă şi astăzi trecutul de prezent prin vestigiile pe care le-a moştenit din negura timpului, cel mai important fiind locaşul de închinare ridicat acum mai bine de trei secole în cinstea Sfântului Ierarh Nicolae.

La mai puţin de doi kilometri de Seminarul Teologic „Sfân­tul Grigorie Teologul” din Craiova, pe malul drept al Jiului, se află Bucovăţul, localitate milenară împodobită odinioară cu păduri şi dealuri. Ca reper istoric, arheologii o identifică cu străvechea Pelendavă, fortificaţie romană aşezată la marginea vechiului oraş. Trecerea vremii a adus aici stăpânirea otomană, apoi rânduiala fanariotă şi administraţia austriacă. Mâna lui Dumnezeu s-a aşezat însă şi în acest colţ de ţară, arătându-se în istoria mănăstirii închinate Sfântului Ierarh Nicolae, care se păstrează şi astăzi.

Din istoria mănăstirii

Ridicată aici la jumătatea secolului al XVIII-lea, de arhimandritul Hrisant Penetis, „elin din ostrovu Andros”, Mănăstirea „Sfântul Ierarh Nicolae” sau Bucovăţul Nou a fost dintru început închinată la Sfântul Munte. Tradiţia spune că temeluirea ei vine după mai multe încercări de a ridica locaş de închinare în latura de nord a Jiului, acolo unde apele se revărsau mai des şi provocau pagube mari călugărilor. Acestor neajunsuri se adăugau şi jafurile păgânilor, care loveau adesea în această margine a cetăţii. Arhimandritul grec, harnic şi ostenitor, a hotărât atunci să mute mănăstirea din vatra cea veche, din Bucovăţul Vechi, într-un nou sălaş, de-a dreapta Jiului. Pentru aceasta a constituit mai întâi un pod peste apă, care a dăinuit aici multă vreme după plecarea sa la Domnul. Şi, chemând într-ajutor pe milostivul şi pe Sfântul Ierarh Nicolae, harnicul „năstravnic” şi-a început lucrarea în cel de-al patrulea an al egumeniei sale (1834). Încercările nu au contenit însă să apară, despre acestea vorbind cu de-amănuntul sinodiconul cinstitului aşezământ. Astfel, primele lucrări au fost gata în anul 1835. De trei încercări a avut însă nevoie preacuviosul părinte Hrisant pentru a-şi finaliza ctitoria. „Îndată ce s-au isprăvit, spune sinodiconul, această biserică de zid, punându-se vremea împotrivă şi zidul fiind verde şi descoperit, s-au înmuiat şi au căzut jos. Apoi, apucându-se acest cuvios năstravnic de al doilea, au ridicat zidirea şi terminând şi acoperişu’ în anul 1839, a venit cutremurare şi biserica s-a dărâmat. Apoi, apucându-se acest cuvios năstravnic de al treilea, cu multă osteneală şi strădanie au clădit-o pe dânsa, făcându-o şi împrejmuindu-o aşa după cum se vede că s-au săvârşit această sfântă mănăstire la leatul 1842, întru al doisprezecelea an al egumeniei sale”.

Un egumen jertfelnic şi ostenitor

Hărnicia de care a dat dovadă arhimandritul grec şi dragostea pentru sfânta sa ctitorie reprezintă o adevărată pildă de simţire ortodoxă dezinteresată pentru perioada istorică de care vorbim. Astfel, în vreme ce evul fanariot îşi cerea cu insistenţă „drepturile” din averile bisericilor şi mănăstirilor pământene, un călugăr străin de neamul nostru ostenea la ridicarea unui locaş de închinare pe malurile Jiului. Mai mult, pe lângă Bucovăţul Nou, părintele Hrisantie îşi împărţea ascultarea de năstravnic între mănăstirile Horezu, Polovragi şi Câmpu Lung, judeţul Muscel. Cu toate acestea, inima sa a bătut mai tare lângă Jiu, unde în prima duminică de după Paşti (18 aprilie), la leatul 1843, a făcut slujbă mare de sfinţire, oblăduitor al ţării fiind „Domnu Alexandru Dimitrie Ghica Vodă şi în scaunul Sfintei Mitropolii, Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Kir Nifon prin Râmnicu ... ispravnic fiind Băluţă Baicanev”. Pictura a fost finalizată abia în anul 1852, de către zugravul Gheorghe Popov. Astăzi se mai păstrează în original tablourile votive ale ctitorilor şi icoanele de lemn de la catapeteasmă şi pronaos.

Întreaga cheltuială pentru ridicarea mănăstirii a fost gestionată cu grijă de egumenul Penetie, fiecare galben fiind însemnat cu mare grijă în registrele contabile. „Şi a cheltuit cuviosul Hrisant arhimandrit asupra acesteia toată zidirea, spune sinodiconul, împreună şi cu toate cele trebuincioase la sfânta biserică 16.500 galbeni, care fac lei 519.730, osebit de podul, tot de cuviosul făcut peste apa Jiului şi cu chioşcul din căpătâiul său, care au mai cheltuit încă 3.000 galbeni, adăugându-se peste 19.500 galbeni, adică 614.750 lei”.

După secularizare, Mănăstirea „Sfântul Nicolae”-Bucovăţul Nou a fost desfiinţată, fiind trans­for­mată în parohie. Mai târziu, în perioada 1864-1948, în vecinătatea locaşului de închinare s-a construit un penitenciar. În această proximitate, biserica şi anexele ei au fost aşezate o vreme în administraţia instituţiei de corecţie. Aşa se face că, ulterior desfiinţării penitenciarului, sfântul locaş a rămas aşezat între zidurile înalte şi turnurile de supraveghere, varianta de acces spre stradă fiind doar un coridor de 5 metri. Cu timpul, fostele anexe au dispărut, în prezent mai păstrându-se două clădiri, aşezate de-a stânga şi de-a dreap­ta bisericii. Până în anul 1958 a existat încă o clădire în faţa Altarului, care a servit ca sală de spectacole. De menţionat mai este şi faptul că în anexele mănăstirii a funcţionat o perioadă Seminarul Teologic Ortodox, mutat de la Vâlcea.

În perioada comunistă…

În ceea ce priveşte reparaţiile făcute la sfântul locaş, prima dintre ele este menţionată de pisanie în perioada 1893-1898. În perioada comunistă, biserica s-a deteriorat din nou, fiind uitată printre „vagoanele de moloz”. La anul 1973, Dumnezeu a rânduit aici oameni harnici, sfântul locaş „fiind scos din nou la lumină cu titanica muncă a neobositului preot Ioan Ioanicescu” (cf. Pisaniei). Cutremurul din 1977 a avariat-o din nou, dar de data aceasta lucrările de restaurare au decurs mult mai repede, vrednicul de pomenire Mitropolit Nestor Vornicescu rânduind aici pe preotul Haralambie Stoica, acesta „lucrând cu braţele permanent cinci ani de zile pentru binele cel de obşte. Biserica a fost legată în fier, reparată în întregime, iar turla a fost micşorată, precum şi clopotniţa. Pictura a fost restaurată de Anton Barbu Delapanaghia şi de soţia sa Tabita Barbu, între anii 1980-1981”. Slujba de resfinţire s-a săvârşit la 5 decembrie 1990 de vrednicul de pomenire Damaschin Coravu, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, slujitor fiind preotul Gheorghe Gâlcescu.