Cele trei învieri din morţi săvârşite de Domnul Hristos

Minunea învierii fiicei lui Iair (Luca VIII, 41-56; Matei IX, 18-25; Marcu V, 22-42) este una dintre cele trei învieri săvârșite de Domnul nostru Iisus Hristos şi consemnate de Sfinţii Evanghelişti, alături de învierea fiului văduvei din Nain și cea a lui Lazăr, fratele Mariei și al Martei. Fapta săvârșită atunci rămâne importantă nu numai pentru timpul respectiv, ci şi pentru toate locurile și timpurile.

Se cade să subliniem mai întâi relevanța în sine a minunii săvârșite de Domnul, în corelație cu celelalte două învieri, a lui Lazăr şi a fiului văduvei din Nain. Este minunea pe care ori de câte ori o rememorăm, adevărul ei ne face mai puternici şi ne întăreşte credința în înviere. Urmărim relatarea Sfântului Evanghelist Luca, el însuși istoric, şi vedem pe Domnul, care este chemat de Iair, mai-marele sinagogii, ca să-i salveze fiica grav bolnavă. La această chemare, El răspunde, ca întotdeauna, cu promptitudine, îndreptându-Se îndată spre casa lui Iair. Mai-marele sinagogii apelează la Domnul cu încredere şi cu credință. Însă, până să ajungă El la casa lui Iair, copila de 12 ani moare. Mântuitorul, pe cale mergând, zăbovește și vindecă o femeie bolnavă de 12 ani de scurgere de sânge. „De 12 ani”, exact câți ani avea fiica lui Iair, ca să înțelegem și mai bine universalitatea, în timp și în spațiu, a mântuirii neamului omenesc prin Iisus Hristos. Pe când se vindecase acea femeie, „a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învățătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi” (Luca VIII, 49-50).

„Și venind la casa lui Iair, toți plângeau și se tânguiau. Iar când Domnul le-a zis să nu mai plângă, că ea n-a murit, ci doarme, aceștia au râs, știind că a murit” (v. 51-53). Faptul se petrece în văzul tuturor, după cum vrea să ne relateze Sfântul Evanghelist Luca. Iar Sfântul Evanghelist Matei spune, la rândul său, că Domnul, când ajunge la casa lui Iair, vede că deja veniseră acolo cântăreții din flaut, ca să împlinească obiceiul locului, atunci când murea cineva (Matei IX, 23). Și Sfântul Evanghelist Marcu, cu aceleași detalii, prezintă realitatea morții fiicei lui Iair. Iar faptul învierii este redat în același fel ca Sfântul Evanghelist Luca: „Și scoțând pe toți afară și apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!” (Luca VIII, 54). Sfântul Marcu redă cuvintele Mântuitorului în limba vorbită de contemporani: „Talita Kumi”, care se tâlcuiește: Fiică, ție îți zic, scoală-te! (Marcu V, 41).

Ce ne spun Sfinţii Antim Ivireanul şi Teofilact al Bulgariei despre cele trei învieri?

Minunile învierii celor trei (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi Lazăr), săvârșite de Domnul, au fost în atenția multor predicatori ai Bisericii, dar de o deosebită relevanță se bucură spusele Sfântului Antim Ivireanul, care porneşte de la cuvintele Sfântului Teofilact al Bulgariei. Acesta spune despre fiica lui Iair că reprezintă pe omul care, `din slăbiciunea firii omeneşti fiind biruit, cade, făr-de veste, în cursele păcatului… Iar (dar) păcatul lui iaste… ascuns în casă, nu s-a vădit în lume, nici s-au făcut cunoscut la oameni. Iar feciorul văduvei, carele să aduce în pat, afară din cetate, închipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucrul păcatul şi s-au îndulcit pre sine, sau în lăcomia, sau cu strâmbătatea…, sau cu altele asemenea… Şi aceasta nu în taină, ca cel dintâi, ci de faţă…, în mijlocul cetăţii şi în văzul tuturor oamenilor… Iar al treilea…, carele iaste Lazăr, ne adeverează pe cel ce au îmbătrânit în păcat, s-au obicinuit cu răutatea şi nu poartă grija niciodată pentru mântuirea sufletului” (Cuvânt de învăţătură şi umilinţă din Duminica Floriilor).

Aşadar, potrivită stării de păcătoşenie a fiecăruia dintre cei trei înviaţi este şi lucrarea Mântuitorului. La cea dintâi, `când a mers Hristos să o învieze pe fiica lui Iair n-a zis nici un cuvânt, numai a apucat-o de mână” (Matei IX, 25), ca să pună în ea putere. Deci şi noi, spune Sfântul Teofilact, dacă vom omorî păcatele, atunci vom învia, când ne va apuca Iisus de „mâna” cea lucrătoare a binelui.

Pentru Domnul, fiica lui Iair `adormise“. Sufletul, care este nemuritor, se despărţise în acea clipă de trup, dar nu dispăruse. Printr-un singur cuvânt al Său, Cuvântul dătător de viaţă readuce la viaţă pe fiica mai-marelui sinagogii. O trezeşte, căci cuvintele Domnului niciodată nu rămân cuvinte goale, ci devin fapte, se împlinesc. Cuvintele Domnului sunt cuvintele vieţii, cuvintele adevărului, sunt poruncă atât pentru cei vii, cât şi pentru cei morţi.

Noi, oamenii, trăim mai tot timpul sub puterea raţiunii, în limitele a ceea ce simţim şi vedem cu ochii noştri trupeşti. Din care cauză nu înţelegem cum este posibil ca un mort să fie înviat. Şi totuşi, ne socotim credincioşi. Dar dacă credem în Dumnezeu şi în atotputernicia Sa, de ce să nu credem într-o asemenea minune, infinit mai mică decât creaţia universului? Această minune a învierii se integrează în marea operă de mântuire a neamului omenesc. Necredinţa în înviere ne aşază în rând cu păgânii, care nu aveau nădejdea învierii.

Să vedem aşadar în învierea fiicei lui Iair, ca şi în celelalte minuni, şi mai cu seamă în Învierea Domnului, garanția învierii noastre și a vieții veșnice, de care cu toții să ne învrednicim. Amin!