„Înfăptuirea misiunii bisericești în parohie și mănăstire” este titlul celei mai noi apariţii la Editura Mitropolia Olteniei. Semnată de Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, lucrarea dezvoltă, din perspectiva slujirii episcopale și a activității didactice, cercetarea aprofundată a unor teme de teologie pastorală și de reflecție științifică.
Apariţie valoroasă din punct de vedere pastoral-misionar, lucrarea PS Părinte Emilian Lovişteanul reprezintă o veritabilă expresie a modului în care comunitățile religioase din parohie și mănăstire, din țară sau din străinătate au căpătat, prin experiența rugăciunii și slujirii semenilor, „o altă dimensiune în fața lumii, a timpului, a veșniciei și a lui Dumnezeu Care le cuprinde pe toate”. Istoria parohiilor și a mănăstirilor poate fi privită, pe de o parte, din perspectiva cronicilor, a modului în care a fost fixată în istoria terestră, din prezentarea aspectelor ce țin de manifestarea vocației creatoare a slujitorilor Bisericii care au contribuit la dezvoltarea artei, a implicării acestora în activitatea didactică și socială. Ca rezultat al cercetării istorice amintim capitolele „Parohia în istoria și spiritualitatea creștină-ortodoxă românească”, „Misiunea parohiei prin activități social-filantropice și educaționale” și „Patriarhul Nicodim și învățământul seminarial nemțean”.
Ceea ce oferă însă o perspectivă autentică istoriografiei bisericești rămâne experiența împărtășirii harului în viața omului în mod personal, dar și comunitar. De aceea, subliniază Preasfinția Sa: „Pe parcursul celor zece capitole, am creionat drumul persoanei umane de la cunoaștere (a lui Dumnezeu, a Bisericii și a lucrării ei) la împlinire prin comuniune, de la fapte la înveșnicire, atât în viața parohiei, cât și în cea a mănăstirii”.
„Cunoașterea teologică în practica misiunii bisericești”
Cunoașterea, ca rezultat al modului în care S-a revelat Sfânta Treime, ca experiență duhovnicească sau intelectuală, primită în diferite etape și împrejurări ale vieții, este tema centrală a primului capitol, „Cunoașterea teologică în practica misiunii bisericești”. Parcurgându-l, descoperim că „în pelerinajul vieții pământești, Dumnezeu și omul se caută reciproc, întâlnindu-se în Taină”. Un rol important în realizarea acestei întâlniri îl conferă Preasfinția Sa paternității duhovnicești „ca dar și putere primită de la Hristos, Care are nevoie de un vas curat, de o persoană vrednică pentru ca harul să lucreze spre folosul fiilor duhovnicești”. „Misiunea preotului este să transforme parohia și să-i ajute pe enoriași în înnoire spirituală, în transfigurare în lumini și sfinți ai Bisericii”, fapt pentru care reafirmă importanța slujirii liturgice și a misiunii sociale a preotului, într-o permanentă creștere duhovnicească a sa și a fiilor săi duhovnicești. Dezvoltată în jurul bisericii parohiale sau mănăstirești, comunitatea religioasă devine „loc de mărturisire a Evangheliei de către clerici și credincioși, în tot timpul și cu toată ființa, cu credință puternică și dragoste nefățarnică”. Comunitatea devine „parohia între misiune și înveșnicire”, sau „parohia – loc de mărturisire, comuniune și împărtășire din Sfintele Taine ale Bisericii”.
„Omul între criza socială și criza spirituală”
Societatea actuală însă este marcată, prin mass-media și publicitate, de forța limbajului care propune un consumism feroce și o serie de valori cu totul străine de Ortodoxie. Paradoxal, epoca nu este una a comuniunii, ci una a „comunicării”, „socializării” în ireal, ce determină de fapt criza socială care, la rândul ei, „este determinată de alte crize: economică, militară, politică, criza familiei”. Preasfințitul Emilian ne propune, prin tema „Omul între criza socială și criza spirituală”, „să reflectăm (…) la câteva aspecte privitoare la confruntarea omului contemporan cu criza socială, generatoare, responsabilă și influențată și ea de o pronunțată criză spirituală”, identificând ca remediu al acesteia deschiderea persoanei umane spre o comunicare reală în jurul unor teme de reflecție care prezintă experiența sănătoasă a comunității creștin-ortodoxe și autentic românești, precum și implicarea reală în viața și misiunea parohiilor și a mănăstirilor. În cadrul comunității religioase, constatând că „de-a lungul veacurilor a funcționat o armonie”, comuniunea se realizează deopotrivă din virtuțile celor care participă la aceasta dar și din manifestări ale vieții curente care descoperă „duhul Ortodoxiei” prin comportamentul clericilor și mirenilor. Așezând preotul ca model de slujire și comportament pentru parohieni, Preasfinția Sa ne încredințează că „prin săvârșirea Sfintei Liturghii, a Sfintelor Slujbe, prin predică și cuvânt de învățătură, prin activități liturgice, cultural-educaționale și social-filantropice, preotul poate face din parohie un loc de mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu, o familie în comuniune de dragoste și un altar în care enoriașii să se împărtășească din Tainele Bisericii”.
„Misiunea parohiei și provocările ei în societatea românească modernă”
Următorul capitol al lucrării prezintă experiența implicării Bisericii Ortodoxe Române în dezvoltarea culturii românești, în conturarea și păstrarea identității naționale prin implicarea în realizarea unității statale, de păstrătoare a unității credinței ortodoxe - expresia unității Bisericii - care se manifestă prin unitatea ei în dogme, în cultul și în lucrarea ierarhiei săvârșitoare a tainelor și propovăduitoare a credinței în prezența lucrătoare a lui Hristos în Biserică, indiferent de provocările atee sau secularizante cu care se confruntă. Clerici și mireni au mărturisit în temnițe, așezându-L „pe Iisus Hristos în centrul vieții omenești și al societății, demonstrând că Biserica este o forță spirituală pe care nu o pot îngenunchea, chiar dacă se încearcă reducerea la tăcere a slujitorilor ei”.
În capitolul „Misiunea parohiei în contextul schimbărilor sociale de astăzi” sunt prezentate aspecte privitoare la pastorația românilor ortodocși din străinătate, pastorația persoanelor bolnave, a celor dependente de alcool, de droguri, precum și a familiilor dezbinate.
„Misiunea mănăstirii într-o societate românească în schimbare” descrie parohia și mănăstirea nu ca entități izolate una de cealaltă, ci într-o comuniune foarte strânsă, „sub aspectul activităților misionar pastorale și sociale”. „Credincioșii merg la mănăstiri, nu ca turiști, ci ca pelerini, ca oameni care caută dimensiunea cerească a vieții lor pământești”, iar monahii, „cu toate că s-au retras din lume pentru rugăciune, liniște și desăvârșire, totuși ei învață mulțimile de oameni ce vin la mănăstire, le slujesc și se roagă pentru sănătatea și mântuirea lor”. Pentru a sublinia comuniunea credincioșilor de enorie cu maicile și călugării din mănăstiri, Preasfinția Sa prezintă chipurile duhovnicești ale marilor duhovnici, păstrați în conștiința neamului ca oameni ai sfințeniei, dar și lucrarea misionară a mănăstirilor care, în cadrul centrelor și așezămintelor pastorale construite în apropierea vetrelor de sihăstrie, organizează activități și tabere pentru copii și tineri, întâlniri cu teme duhovnicești, susțin activitățile sociale din spitale, penitenciare. Prin toate aceste exemple, suntem încredințați că „monahismul românesc cu resursele sale poate ajuta în continuare societatea românească în evoluția ei spirituală, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor”.
În concluzie, „parcursul istoric al parohiei dept comunitate creștină și al mănăstirii ca o comunitate monahală valorifică Jertfa de pe Cruce și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, precum și prezența Sfântului Duh în Biserică. (…) Calea omului către Dumnezeu începe din parohie și se finalizează în Biserică, iar cultivarea virtuților teologice - credința, dragostea și nădejdea - dă sens existenței frumoase și pline de dor pentru viață”.
