„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.
Mărturisitori ai credinţei ortodoxe în Oltenia
Lupta Bisericii cu iconoclasmul nu a încetat nici după Sinodul VII Ecumenic. Depărtarea tot mai pregnantă de sens şi golirea de conţinut a valorilor tradiţiei creştine au generat de-a lungul secolelor problematici şi provocări complexe, pentru care Biserica a fost nevoită să dea din nou răspunsuri.
Chipul omului secular, puternic dominat de materialism, concupiscenţă, ignoranţă, indiferenţă şi pasivitate, aduce iată o nouă provocare pentru lucrarea ortodoxă de mărturisire.
Începând cu Reforma, acest model de iconoclasm este intens promovat şi introdus în societate. O primă mutaţie intervine prin introducerea conceptului de „sola Scriptura”, care avea în vedere, printre altele, „înlocuirea gândurilor bazate pe imagini cu gânduri centrate pe cuvinte”. De la imaginea vie, lucrătoare şi mărturisitoare a adevărului dumnezeiesc se trece subtil spre „autoritatea cuvântului scris”. Dat fiind acest lucru, din punct de vedere apologetic, se impun câteva nuanţări de explicitare. Astfel, devine limpede că „spiritul iconoclast al Reformei şi modernităţii afectează decisiv dimensiunea iconică a teologiei, gândirea şi spiritualitatea centrate pe evenimentul Întrupării, dar şi mistagogia liturgică, explicit relaţionată cu experienţa eclesială. Tradiţia Bisericii este în mod fundamental iconică, structurând gestul de închinare în Duh şi Adevăr. În cuprinsul acestei înţelegeri, cuvântul nu exclude imaginea, ci o transfigurează în icoană. Iar cuvântul scris se împlineşte în Cuvântul Întrupat, care este Icoana lui Dumnezeu Tatăl” („Apologetica Ortodoxă“, Ed. Basilica, Bucureşti, 2013, p. 299).
„Iconoclaşti şi apostaţi contemporani”
Adăugat peste toate acestea, ateismul militant al evului comunist a luptat permanent împotriva Bisericii. Camuflat sub diferite forme ideologice sau conceptuale, economice sau moralizatoare, acest puternic iconoclasm a tulburat intens viaţa eclesială a creştinilor ortodocşi din ţara noastră. În chip profetic, fenomenul a fost identificat şi înfierat de unul dintre cei mai de seamă mărturisitori şi apologeţi ai Bisericii noastre, profesorul martir Ioan Gh. Savin. Acesta vorbeşte lămurit despre pericolul care avea să se reverse asupra României, asemănându-se oarecum lui Soloviov, care prevestise la rându-i stăpânirea comunismului în celebrele sale „Povestiri despre Antihrist”. Savin îşi leagă ideile într-un alt fel, de data aceasta providenţial pentru tematica întâlnirii noastre. „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani” este lucrarea în care găsim referinţe atât cu privire la pericolul depărtării de tradiţie, cât şi la flagelul comunismului ateist, care bătea puternic la uşă. „Apariţia bolşevismului, ca şi dispariţia lui, e în funcţie de religie. Lupta care se dă acum în Rusia nu e numai între capital şi muncă, între burghezie şi revoluţie, între naţionalism şi internaţionalism. Acestea sunt fragmente numai, simple aspecte din marea luptă dintre spirit şi materie, dintre om şi bestie, dintre Satana şi Dumnezeu, dintre Hristos şi Antihrist. Bolşevismul va apărea acolo şi va dăinui atâta timp cât credinţa, care afirmă existenţa unei ordini divine, cârmuitoare a destinelor lumii, va fi în stare de eclipsare sau de decădere. Aşa se şi explică marea luptă pe care a început-o comunismul rus împotriva religiei. Şi tot aşa se explică apariţia şi bruscul triumf al comunismului în Rusia, ţara clasică a misticismului religios şi a conservatorismului politic” (Ioan Gh. Savin, „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, pp. 61-62).
Părintele Gherasim Iscu, icoană vie a credinţei ortodoxe
Sub acest tăvălug a intrat şi Biserica Ortodoxă Română. În frunte cu Patriarhul Justinian Marina, a cărui comemorare împlinim de asemenea anul acesta, ea a străbătut apăsarea feroce a regimului de tristă amintire. Dumnezeu n-a lăsat să piară „podoaba casei Sale”, ci a împodobit-o şi mai frumos cu sângele martirilor care au suferit în „lagăre şi închisori pentru demnitatea şi libertatea noastră, pentru credinţa noastră ortodoxă”.
Asemenea primelor veacuri creştine, în frunte cu Patriarhul lor, Preafericitul Părinte Justinian, slujitorii Sfintelor Altare s-au oferit spre jertfă pentru ca dragostea de Biserică să nu piară, credinţa să nu se stingă şi sfintele locaşuri să nu se pustiască.
Aducem în actualitate pilda părintelui ieromonah Gherasim Iscu (1912-1951), ultimul stareţ al Tismanei. A fost arestat în dimineaţa zilei de 26 septembrie 1948. Pe data de 21 mai 1949 a fost trimis în judecată sub învinuirea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost închis mai întâi la Craiova, transferat la Aiud, Poarta Albă şi în cele din urmă la Târgu Ocna, unde a trecut la cele veşnice.
Pe patul de moarte i-a rugat pe colegii de celulă să-l ducă la căpătâiul celui ce îl torturase cumplit la Poarta Albă. Era şi el aproape de moarte, suferind de TBC pulmonar în ultimul stadiu. Era în noaptea de Crăciun a anului 1951. După ce l-a spovedit, tânărul i-a spus: „Auzi frate? Îngerii cântă!”, deschizând ochii şi cerându-şi iertare pentru tot ce îi făcuse. Părintele, care era la fel de slăbit, i-a răspuns: „Te iert din toată inima şi, la fel ca mine, te iartă şi fraţii mei, iar dacă noi iertăm, cu siguranţă Hristos, Care e mai bun decât noi, te va ierta şi El. Se va găsi şi pentru tine un loc în cer”. După ce s-au împărtăşit împreună, au trecut la Domnul în aceeaşi noapte („Oameni şi locuri din istoria Bisericii Oltene”, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2011, p. 134).