Moştenirea istorică a Arhiepiscopiei de Râmnic

Vâlcea, unul dintre cele mai vechi judeţe ale ţării, a cărui denumire s-a păstrat neschimbată până în prezent, a fost menţionat pentru prima dată într-un hrisov dat la 8 ianuarie 1392 de domnitorul Mircea cel Bătrân (1386-1418). Ulterior, a fost semnalat documentar la 15 iulie 1475, când domnitorul Basarab cel Bătrân întăreşte Mănăstirii Cozia „găleritul din judeţul Vâlcea”, apoi la 16 martie 1494, când Mănăstirea Bistriţa primeşte „căşăritul din judeţul Vâlcea”.

Deşi apare în actele oficiale atât de târziu, în realitate, judeţul Vâlcea este mult mai vechi decât data atestării sale. Dovadă în acest sens este faptul că Râmnicul, reşedinţa şi centrul cel mai important, este pomenit în acte cu patru ani mai devreme, la 20 mai 1388, odată cu localităţile Orleşti şi Călimăneşti. Tot la 8 ianuariei 1392 sunt consemnate şi localităţile Bogdăneşti, Lunciani, Bucureşti (azi Marcea) şi Hinăteşti. În decursul vremii, multe sate, târguri şi mănăstiri vâlcene, care au existat în perioada medievală, au dispărut de pe teritoriul vâlcean, din diferite motive, rămânând însă vie amintirea lor în conştiinţa poporului. Odată cu trecerea timpului, s-au modificat şi hotarele judeţului, râul Olt rămânând axa principală a ţinutului.

Unul dintre cele cinci judeţe ale Olteniei

În secolul al XIV-lea, Vâlcea era unul dintre cele cinci judeţe ale Olteniei, din Banatul Severinului şi se întindea de la râul Olteţ spre Olt, cuprinzând şi Râmnicul. La începutul secolului al XVII-lea, hotarul de apus al judeţului Vâlcea începea „unde se sfârşeşte al judeţului Romanaţi, merge drept pe coama unor dealuri până la râul Plosca, unde se varsă în Amaradia. De aici merge pe acest râu aproape de Mănăstirea Polovragi, face un cot spre est, urcă pe coama munţilor Stănişoara şi muntele Mare până la muntele Nedeia. În partea de răsărit hotar este râul Olt”. Dintr-o evidenţă, întocmită la 20 iulie 1690, pentru nevoile vistieriei domneşti, rezultă că în judeţ se găseau 38 de sate plăieşeşti, conduse de vătafi de plai. În 1700, în harta stolnicului Constantin Cantacuzino, judeţul Vâlcea apare pe locul 4 ca întindere, după Mehedinţi, Jiul Superior şi Jiul Inferior, având între hotare 32 de sate, două oraşe, Râmnicul şi Ocnele Mari, la care se adaugă 12 mănăstiri: Arnota, Bistriţa, Cetăţuia, Cornetul, Cozia, Dintr-un Lemn, Govora, Hurezi, Iezer, Mamu şi Sărăcineşti. Între anii 1718-1739, sub ocupaţia Austriei, Vâlcea era unul din cele cinci judeţe ale Olteniei, numită atunci „provincia Râmnicului” (Tractus Ribnikiensis), la Râmnic având sediul comandamentul german din regiune. Călător pe aceste plaiuri, Friederich Schwantz consemna în scrierile sale Râmnicul, cu reşedinţa episcopală şi Ocnele Mari sau Saltzburg, unde se extrăgea sare şi se ţinea un bâlci mare săptămânal. Şi textul descriptiv ce însoţea harta austriacului prezintă hotarele judeţului Vâlcea bine conturate, cu 196 de localităţi, dintre care 33 apar însemnate ca părăsite din cauza războaielor.

Câteva date demografice

De notat că pe harta unui ofiţer, bun cunoscător al matematicii, „Vulsa” deţinea în total 52 de aşezări omeneşti, iar Loviştea 9 localităţi. Conform conscripţiei lui Virmond, teritoriul avea, în 1722, 135 de localităţi, la care secretarul Nicolae de Porta va adăuga, în 1728, încă 18 sate. Din totalul localităţilor, două erau oraşe: Râmnico şi Ocna, cu 2.103 familii, 7 aparţineau episcopiei, 24 unor mănăstiri, iar 85 reveneau moşnenilor. Astfel, Vâlcea avea în acele timpuri cea mai ridicată medie de populaţie pe sat şi cele mai multe sate mănăstireşti (31,5) din întreaga Oltenie, situându-se pe locul doi, după Mehedinţi, cu 230 de aşezări. „Catastihul de conscription sud Vâlcea” consemna în 1731 că judeţul era împărţit din punct de vedere administrativ în patru plăşi: plasa Muntelui, în nord, cu 38 de sate şi oraşul Râmnic, plasa Oltului, cu 35 de aşezări, în dreapta Oltului, plasa Olteţului, cu 43 de sate din bazinul râului Olteţ, şi plasa Cernei, cu 59 de sate din bazinul hidrografic al râului Cerna.

Documentele de la jumătatea secolului al XVIII-lea indică în judeţul Vâlcea 335 de aşezări, fapt care îl situa pe locul trei după Mehedinţi şi Gorj. Suprafaţa era mai mică decât cea de astăzi, neavând munţii din nordul bazinului hidrografic al râului Lotru sau valea acestui râu, limita estică spre judeţul Argeş situându-se pe cursul Oltului. Fraţii Tunusli subliniau în 1774 două oraşe: Ocna şi Râmnicul, „carele are Episcopia, cinci biserice, un schitu numitu Teiuşului, unul numitu Titireciu şi unu numitu Tuica şi 6 biserice”. Potrivit lui Constantin Karadja, harta întocmită de generalul von Bauer în 1778 are însemnate pentru judeţul Vâlcea 128 de localităţi, dintre care 12 neidentificate de autor. Cu statut de oraş este menţionat numai „Ribnicul” (Râmnic), „oraş şi reşedinţă episcopului, cu o mănăstire şi cinci biserici de piatră, o capelă, patru mori şi vii, situat pe Olt” şi Okna (Ocnele Mari), „oraş cu cinci biserici de piatră, una de lemn şi trei capele, situat pe râul Ocna”. La sfârşitul secolului al XVIII-lea cuprindea 186 de sate, cu 12.041 familii şi 446 de biserici, slujite de 1.378 de preoţi şi 163 de diaconi.

Rolul istoric şi cultural al Episcopiei de Râmnic

Ştim că de-a lungul îndelungatei sale existenţe, Episcopia Râmnicului-Noului Severin va aduce contribuţii deosebit de însemnate la făurirea culturii şi limbii româneşti, mai ales prin mănăstirile ei, puternice centre culturale, dar şi prin oraşul de reşedinţă, unde s-au transcris şi tipărit cărţi cu slovă românească. Reţinem că în 1399, la Cozia, este atestat primul poet român, logofătul Filos, pe numele monahal Filotei, autorul unor „Pripeale la toate praznicele împărăteşti”, versuri care au circulat sute de ani în mai multe biserici ortodoxe din Europa Orientală şi de Sud-Est. De asemenea, la începutul secolului al XVI-lea, la Bistriţa s-au tipărit câteva cărţi de slujbă, considerate printre primele din sud-estul Europei, iar mai târziu, cărturari vestiţi ca Mihail Moxa şi Teofil, fostul Episcop al Râmnicului, apoi Mitropolit al Ungrovlahiei, au transcris şi redactat numeroase hrisoave, contribuind la tipărirea primelor cărţi în limba română din Ţara Românească, care au îmbogăţit literatura bisericească. Nu trebuie să trecem cu vederea pe Meletie Macedoneanul, cărturar cu bogate cunoştinţe „de elineşte şi slavoneşte”, care în timpul lui Matei Basarab pune bazele unei tipografii la Mănăstirea Govora, de sub teascurile căreia vor ieşi la lumină mai multe cărţi în slavoneşte şi româneşte, printre care Pravila cea Mică din 1640. Din secolul al XVIII-lea, oraşul Râmnic, prin tipografia înfiinţată de Episcopul Antim Ivireanul, a avut un rol deosebit de important în luminarea neamului românesc, în păstrarea unităţii culturale şi sociale dintre cele trei ţări româneşti şi în îmbogăţirea literaturii naţionale. Este de menţionat că în această perioadă pe meleagurile vâlcene s-au afirmat oameni de carte, ca episcopii Climent, Grigorie Socoteanu, Chesarie şi Filotei sau monahii Chiriac Râmniceanu, Rafail Hurezeanu, Dionisie Eclesiarhul etc., care vor transforma reşedinţa eparhiei în „capitala tiparului românesc”. O contribuţie deosebită vor avea şi ierarhii Calinic cel Sfânt, Ghenadie Enăceanu, Atanasie Mironescu, Vartolomeu Stănescu sau Gherasim Cristea, dar şi Iosif Sevastias, Antim Petrescu, Efrem Enăcescu, Justinian Marina, Bartolomeu Anania, Irineu Popa, Teodor Bălăşel, Dumitru Bălaşa sau Gheorghe Petre-Govora, ierarhi sau preoţi născuţi în aceste locuri, reprezentanţi de seamă ai culturii naţionale.