„Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale”

Tainica lucrare a postului aduce în viaţa noastră bogăţie de daruri duhovniceşti. La loc de cinste între ele, Dumnezeu a aşezat şi ascultarea. Această neasemuită virtute, rânduită odinioară ca scară spre dobândirea „chipului dumnezeiesc”, străluceşte astăzi în viaţa celor care se împărtăşesc de minunata lucrare a postului.

Suntem în cea de-a doua duminică a Postului Mare şi iată că rânduiala sfântă a Bisericii noastre aduce spre ascultare şi folos duhovnicesc o pericopă evanghelică cu totul aparte, desprinsă din Evanghelia Sfântului Ioan Teologul (cap. 10, vv. 9-16). Ascultând cuvintele Scripturii, desprindem două înţelesuri fundamentale, la care trebuie să fim cu luare aminte în această binecuvântată zi: 1. jertfa Păstorului pentru turmă şi 2. ascultarea pe care i-o datorează Lui credincioşii în duhul sfintelor dogme şi învăţături de credinţă. Le vom analiza pe rând.

Jertfa Păstorului pentru turmă

Dintru început trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este El însuşi „Păstorul cel bun”, care „îşi pune sufletul pentru oile Sale” (cf. In. 10, 11.). El este „Calea, Adevărul şi Viaţa” şi totodată „Uşa” prin care toţi cei care vor intra „se vor mântui, şi vor intra; şi vor ieşi şi păşune vor afla” (In. 10, 9). Acest principiu apologetic pastoral se împărtăşeşte şi devine perpetuu prin lucrare harică şi succesiune apostolică în Taina Preoţiei. Prin această lucrare, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor dobândesc obligaţia de a fi „învăţători ai oamenilor, luminători şi pilde vrednice de urmat ca mod de vieţuire”. Aşa se face că, în multe rânduri, Mântuitorul i-a comparat pe Sfinţii Apostoli cu sarea, „care are rolul de a da gust mâncărilor şi de a nu le lăsa să se strice” (cf. Mt. 5, 13: „Voi sunteţi sarea pământului”); cu lumina făcliei, care nu se ascunde sub obroc, ci se pune în sfeşnic ca să risipească întunericul (Mt. 5, 16). În consecinţă, păstorii sunt aceia care „pot învăţa, adică pe credincioşi, nu numai cu cuvântul, ci şi cu faptele lor, care sunt pentru credincioşi un stimulent pentru adevărata cinstire de Dumnezeu” (Pr. prof. dr. Ene Branişte, „Despre preoţie”, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 24).

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a îndemnat pe ucenicii Săi şi pe cei pe care îi învăţa să ia seama la înşelăciunile cele trecătoare ale lumii şi să nu se lase ademeniţi în mrejele păcătoşilor. El descrie astfel autenticul propovăduirii creştine, concretizat în mandatul dat primilor vestitori ai Cuvântului Dumnezeiesc: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii. Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor. Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (cf. Mt. 10, 16-22).

În cuvintele Domnului regăsim deopotrivă dimensiunea protectivă a noţiunii de dogmă: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui” (Ioan 10, 1-5). Şi mai concis, Mântuitorul arată că numai prin Sine şi întru Sine se poate dobândi Împărăţia Cerurilor: „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai îna­inte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 7-9). În altă parte, Domnul îi îndeamnă pe ucenici să se ferească de cei care sunt potrivnici învăţăturilor celor sfinte, pe aceştia îi aseamănă cu fiarele sălbatice: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15).

La rândul său, Sfântul Apostol Pavel consemnează necesitatea pastorală a prevenirii învăţăturilor greşite de către cel care este rânduit de Dumnezeu a fi păstor peste „turma cea cuvântătoare”. „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci eu ştiu aceasta, că după plecarea mea vor intra, între voi, lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (F.A. 20, 28-29).

Ascultarea păstoriților

În ceea ce priveşte ascultarea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu, mărturisim şi credem că ea constituie o adevărată datorie. De aceea, pentru a ne feri de rătăcire, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Această chemare se descoperă din nou ca pildă desăvârşită de pedagogie creştină. Nici un mădular al Bisericii nu se poate realiza pe cont propriu. De aceea, legătura tainică cu Mântuitorul Hristos reprezintă „tăria şi puterea de rezistenţă” atât în filosofia paternităţii duhovniceşti, cât mai ales în lucrarea preoţiei.

Vedem aşadar că lucrarea învăţătorească a Bisericii, sub toate aspectele ei, este nedespărţită de Cuvântul dumnezeiesc. Aceasta face din pedagogia creştină o realitate perenă, hrănită şi apărată de duhul mărturisitor al Tradiţiei Ortodoxe. Exemplificarea acestei lucrări se realizează în primul rând scripturistic, aflând de aici că „Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (cf. Mt. 23, 9). Fără învăţători şi părinţi nu se ajunge însă la această înţelegere, de aceea drumul spre cunoaşterea lui Dumnezeu este întărit de ascultarea împărtăşită părintelui duhovnicesc. Prin el sunt născuţi iubitorii de Hristos pentru viaţa bunătăţilor celor nestricăcioase. Pentru a ajunge acolo este nevoie însă de o mărturisire jertfelnică. „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor, spune Domnul, fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Şi tot legat de porunca ascultării, trebuie să ştim foarte clar că: „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui” (Ioan 10, 1-5).

Suntem astfel îndreptăţiţi să credem şi să mărturisim că învăţătura pericopei evanghelice de astăzi evidenţiază îndemnul permanent spre ascultare şi statornicie în credinţă. Cel care se găseşte în rânduială să ia aminte însă să nu cadă! Mântuitorul nostru ştia dinainte această vicleană pornire şi de nenumărate ori ne-a îndemnat să luăm seama că „vor veni prooroci mincinoşi”, că se vor năpusti asupra turmei „furi şi tâlhari” care vor propovădui minciuni şi neadevăruri, iar cei care vor fi ademeniţi se vor pierde. De data aceasta, avem înainte dimensiunea pastorală a grijii Sale faţă de Biserică. În El şi numai prin El noi găsim „uşa” prin care, dacă vom intra, „ne vom mântui şi păşune vom afla” (cf. In. 10, 9). Diferenţa clară dintre Păstorul cel bun şi „cel ce nu este păstor” stă în lăcomia celui de pe urmă. El nu vine, spune Domnul, decât „să fure, să junghie şi să piardă”, pe când Hristos „a venit ca oile Sale să aibă viaţă, şi din belşug să aibă” (In. 10, 10).

„Împotriva celor ce judecă ziua Paştelui”

Despre aceste adevăruri dumnezeieşti au mărturisit părinţii şi apologeţii primelor veacuri creştine. Ei au combătut învăţăturile greşite de orice fel, luptând până la sânge pentru păstrarea unităţii Trupului Tainic al Domnului. Mărturisirea lor s-a adăugat în vistieria Bisericii, astfel încât oricine ar fi vrut să înşele sau să păgubească turma lui Hristos, să fie dat pe faţă, iar oile să rămână în staulul lor, după porunca cea sfântă a Domnului: „Și va fi o turmă şi un păstor” (cf. In. 10, 16).

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a ridicat „împotriva celor ce judecă ziua Paştelui”. În acest context, Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca imagine a „Păstorului celui bun, care nu se mulţumeşte doar să alunge lupii, ci împlineşte o necesitate arzătoare, vindecând oile bolnave. Căci, ce ar folosi să le scape de dinţii fiarelor sălbatice, dacă boala este aceea care contează?” Sfântul Părinte face trimitere aici la învăţăturile greşite care macină Biserica, aducând pagube mai mari decât ereticii, care-i pândesc pe credincioşi asemenea unor lupi. Accentul cade aici pe latura apologetică a gândirii hrisostomice. Puterea mărturisitoare a Cuvântului este asemenea tehnicii unui general care are în grijă deopotrivă câştigarea războiului, dar şi garantarea păcii înlăuntrul ţării pe care o apără. „Astfel, vă veţi convinge că nu poate fi nimic mai de preţ decât cuvintele Mântuitorului Hristos: «Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui». Şi poate, mult mai de preţ decât o împărăţie... este veşnicia altor lucruri?” [Homélies contre les juifs (HCJ), edition critique du texte syriaque inedit, traduction francais, introduction et notes par Micheline Albert, en F. Graffin, Patrologia Orientalis (PO), tome XXXVIII, fas. 1, No. 174, Brepols, Turnhout/Belgique, 1976, III, 1].

„Iubirea de oameni L-a aplecat pe Dumnezeu până la ţărână”

La rândul său, Iacob de Sarug, un imnograf sirian cu multiple valenţe apologetice, vorbeşte despre păstorul „permanent preocupat de binele turmei”. În acest sens proclamă rolul episcopului în Biserică, prin care se descoperă „măreţia lui Dumnezeu cel Atotputernic”. Ca un păstor ales al Bisericii lui Hristos, Episcopul de Sarug a apărat drepturile creştinilor pe care-i păstorea, vorbind în numele celor care, din cauza responsabilităţilor impuse de stat, nu aveau timp să ajungă la sfintele slujbe. În felul acesta, devotamentul faţă de rânduiala Bisericii devenea un lucru esenţial pentru creştinii sirieni, Iacob fiind chemat acum să-l apere şi să-l mărturisească. Crezul său pastoral a fost întărit de conştiinţa unei prezenţe personale a Logosului înomenit în toată învăţătura Bisericii Sale: „Unde aş putea găsi un pasaj în care Tu să nu fii prezent?/ Şi unde aş putea citi în aceste scrieri fără să nu mărturisesc numele Tău?/ Tatăl, în timp ce-l zidea, a zis: «Să facem pe om după chipul Nostru ...»/ Şi de asemenea, El a învăţat lumea să iubească pe Cel Bineplăcut al Său/ Căci iubirea de oameni l-a aplecat pe Dumnezeu până la ţărână,/ Căreia i-a dat chipul Său şi a modelat-o după amprenta Celui ce este Unul./ Căci pentru această dragoste, Dumnezeu a ridicat pe Fiul Său pe Cruce,/ Smerindu-Se pe Sine spre a-Şi împărtăşi chipul zidirii Sale” (Jaques de Saroug, Quatres Homilies Metriques sur la Creation, CSCO, vol. 509, Sciptores Syri, Tomus 215, Louvanii, 1989, I, 25-34).

Să fim aşadar cu luare aminte la „fluerul cel păstoresc” al lui Hristos şi să nu lăsăm sufletul pradă învăţăturilor înveninate. Cununa vieţii duhovniceşti este împodobită de ascultare şi grija slujirii părinteşti se întăreşte în dogmele Bisericii. De aceea, suntem datori să-i cinstim, să-i pomenim şi să ne rugăm pentru episcopii noştri, pentru tot „clerul bisericesc şi cinul monahal”, întru care Hristos se face lămurit şi va arăta „o turmă şi un Păstor” (In. 10, 16).