De foarte puţine ori astăzi conceptul de şcoală şi învăţare ne duce cu gândul la latura ascetico‑mistică a Bisericii noastre. Născută în tinda Bisericii, şcoala a îmbrăcat de‑a lungul timpului multiple forme, canalizându‑se în tot atât de multe direcţii. Din nefericire, actualitatea noastră, poate prea încercată de duhul globalizării, s‑a depărtat de autenticul educaţiei bisericeşti, ieşind astfel din contextul vieţii eclesiale.
Reactivarea vechilor valori, cel puţin pentru noi, cei care încă mai simţim creştineşte, devine astfel o datorie şi în acelaşi timp o provocare. Un lucru este cert, de sufletele celor botezaţi vom da socoteală înaintea Dreptului Judecător. Fără a avea aşadar pretenţia unei tratări exhaustive a subiectului, mult prea complex pentru o abordare pe scurt, vom încerca să scoatem de sub colbul vremii frumoasa amintire a ceea ce încă mai înseamnă cu adevărat „educaţie creştină”. Aşa se face că adevărata dimensiune educaţională se naşte din cuvântul Sfintei Scripturi. Din izvorul ei se adapă tot cel care este însetat, cel care din dragoste pentru Înţelepciunea cea Dumnezeiască (Sofia) se adânceşte căutând să sădească în inima sa Adevărul. În tot acest demers, Hristos este Dascălul prin excelenţă, Pedagogul, aşa cum îl numeşte Sfântul Clement Alexandrinul. De la El puterea cuvântului a fost transmisă Sfinţilor Apostoli şi de la ei, prin succesiune harică neîntreruptă în toată Biserica, în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor. În tot acest context, latura monastică are un farmec cu totul aparte. Capacitatea învăţătorească s‑a dezvoltat treptat în raportul avvă‑ucenic, ca mai apoi să se regăsească în noţiunea de şcoală. De admirat aici este latura practică a învăţării, întărită permanent prin experienţe mistice personale, construite pe rugăciune, post, într‑un cuvânt pe asceză.
Pedagogia „noii născuţi după credinţă”
Figură harismatică, dar mai ales profetică, bătrânul sau avva îşi poartă pecetea învestiturii, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceasta face ca acţiunea pe care o exercită asupra ucenicului să fie oarecum asociată practic cu raportul dintre duhovnic şi credincios, în scaunul de Spovedanie. Aceasta face ca legătura pedagogică pe care o dezvoltă cu discipolul său să capete contur personal, ancorată permanent la dezideratul mântuirii. În acest context, avva devine model în predarea educaţiei creştine, întrucât cuvântul său trece dincolo de concept, făcându‑se vehicul de har şi înţelepciune, indispensabil în ascendenţa duhovnicească.
Pe plan duhovnicesc, în raport cu învăţătorul său, discipolul se face „fiu după duh”. „Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept” (I Ioan, 2, 1). Sfântul Apostol Pavel subliniază adesea în epistolele sale legătura patriarhală pe care o avea cu fiii săi duhovniceşti. Ei sunt „noii născuţi după credinţă”, pe care îi hrăneşte mai întâi cu „laptele curgător al învăţăturii de bază a credinţei creştine şi mai apoi cu hrana solidă a învăţăturilor mai profunde”.
Hristos, fratele şi pedagogul nostru
Modelul paternităţii prin excelenţă este legătura veşnică care există între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Este o legătură fără început şi irepetabilă în care Dumnezeu nu devine tată, ci este Tată (părinte), potrivit naturii Sale dumnezeieşti. Pe de altă parte, Fiul este „Unul Născut” (Monogenesis) şi „Întâiul Născut” (Protogenesis), de aceeaşi fiinţă cu Tatăl „prin care toate s‑au făcut” (cf. Crezului Ortodox). În acest sens, Dumnezeu este Părinte Creator al tuturor fiinţelor create, al tuturor fiinţelor raţionale, toate purtând întrânsele efigia Sa. „El este Creatorul care împreună cu Înţelepciunea, Mama noastră, le‑a născut şi le‑a chemat la existenţă pe toate” (Ierom. Gabriel Bunge, Părintele duhovnicesc şi gnoza creştină după avva Evagrie Ponticul, Sibiu 2000, p. 35). La acest act al paternităţii dumnezeieşti ia parte nemijlocit şi Fiul Care, încă din Vechiul Testament, sub chipul Înţelepciunii (Sofia) a condus poporul ales, prin prefigurări şi tipuri, la adevărata paternitate spirituală, cea întărită de duhul mântuitor al iubirii. Despre paternitatea hristică, ca model al paternităţii monahismului creştin, avva Evagrie spune: „Unul şi acelaşi Hristos poate fi numit după punctul de vedere adoptat atât tată, cât şi mamă: tată al celor care au duhul înfierii, mamă a celor care au încă nevoie de lapte şi nu de hrană tare. Tot aşa, Hristos care vorbea în Pavel s‑a făcut tată al efesenilor, descoperindu‑le tainele înţelepciunii, dar mamă a corintenilor, întrucât îi hrănea cu lapte” (ibidem, p. 36). În acest context devenim tekny (copii după trup) ai Mântuitorului Hristos prin Duhul Sfânt, Duhul Tatălui şi al Fiului, Duhul paternităţii şi al filiaţiei, şi de aceea strigăm dimpreună cu El: „Avva Părinte!” (Galateni 4, 9). Căci spune Sfântul Apostol Pavel: „De acum nu mai eşti rob, ci fiu, iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 10).
„Tatăl vostru unul este Cel din ceruri”
În această naştere de sus, Dumnezeu este Singurul şi Unicul Părinte. Un paradox la prima vedere, dacă ne gândim că apelativul avva este atât de răspândit în lumea monahismului creştin, ca să nu mai vorbim de cel de părinte. Însuşi Mântuitorul Hristos avertizează în acest sens: „Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, căci Tatăl vostru unul este Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Acest avertisment, oarecum contradictoriu, nu suprimă cu nimic sensul profund şi practic al cuvântului avva. Nu este o infidelitate faţă de Tatăl cel din ceruri, ci cu atât mai mult un omagiu pe care îl aducem paternităţii Sale.
Raportul acesta avva - ucenic marchează aşadar punctul de început al paternităţii spirituale. În acest fel, avva îşi conduce discipolul către virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu pentru care îl naşte. El nu naşte fii pentru sine, ci pentru Tatăl ceresc. Aşa se face că avva devine născător prin cuvânt, pentru că acest cuvânt este dătător de viaţă. În concluzie, putem spune că avva este icoana lui Dumnezeu Tatăl pe pământ, prin intermediul căruia fraţii pot interacţiona cu eshatonul şi pot deveni la rândul lor născători duhovniceşti pentru alţi fraţi. Sub acest crez aşezăm modesta noastră evaluare a învăţământului actual, făcând apel de fiecare dată la datoria sfântă prin care Mântuitorul Hristos ne‑a încredinţat lumii: „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin!” (Mt. 28, 19)
