Preotul Alexandru Dobrescu s-a născut la 17/31 martie 1884 în localitatea Godinești, din județul Gorj, mai precis în satul Arjoci, aparținător al acestei localități. Primii ani ai vieții îi petrece pe meleagurile natale, unde primește de la părinții săi o educație creștină și un exemplu moral deosebit, oglindit mai târziu chiar în persoana celui care va fi preotul Alexandru.
Din copilărie, a mers de nenumărate ori la Marea Lavră de la Tismana, călcând pe urmele Sfântului Nicodim, unde a simțit duhul rugăciunii și al chemării lui Dumnezeu. Tot acolo, uimit și atras de marea smerenie și putere a cuvântului părinților slujitori, a ales să-și încredințeze viața lui Dumnezeu și să îi slujească Lui cu toată ființa și puterea. Studiile școlii primare le-a urmat în satul natal, acolo unde a aprofundat noțiunile religioase aflate deja de la părinții săi. Neîngropându-și talantul înțelepciunii dat de Dumnezeu, tânărul Alexandru a ales să urmeze calea studiului și să nu rămână doar la lucrul gliei străbune, precum făceau majoritatea tinerilor de vârsta sa. Anuarele eparhiale arată în unanimitate că este absolvent de seminar superior (de gradul II). Primii ani ai pregătirii sale teologice i-a făcut la seminarul din Râmnicu Vâlcea, iar apoi și-a continuat studiile la cel central, din București, acumulând o vastă cultură teologică, dar și generală, având cunoștințe în foarte multe domenii. Încă din anii tinereții era abonat al gazetei „Matematica”, lucru ce ne arată că pasiunile acestuia nu erau axate doar pe domeniul în care urma să își desfășoare misiunea, ci se extindeau și asupra științelor exacte, care necesitau o anumită pregătire în domeniu, precum și abilități speciale pentru a fi înțelese și deslușite în mod deplin.
Hirotonit pe seama Bisericii Bala de Sus
După terminarea studiilor s-a căsătorit cu Teodora Dobrescu, originară din satul Brebina, județul Mehedinți. Avea să intre într-o familie bogată din punct de vedere spiritual și material, dar și valoroasă în ceea ce privește membrii ei. Soția sa era fiica preotului Ioan Predescu, care slujea în Baia de Aramă și reprezenta o figură impunătoare a Bisericii, strănepoata preotului Iordache, cel care fusese sufletul construcției bisericii ungurenilor din Titerlești, precum și nepoata învățătorului Nicolae Predescu. La 1 mai/15 mai 1907, teologul Alexandru a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Bala de Sus. În această parohie activează timp de doar un an și câteva luni, la 1 octombrie 1908 obținând transferul la Parohia Titerlești, care fusese înființată la aceeași dată. Până la momentul respectiv, satele care formau noua parohie fuseseră afiliate la diferite parohii din zonă, aflate la o distanță considerabilă, viața spirituală a populației fiind oarecum slăbită. Numirea părintelui Alexandru a fost un moment providențial pentru întreaga comunitate. Spirit tânăr și energic, tânărul preot a început încă din primul an să desfășoare o activitate bogată atât din punct de vedere spiritual, cât și administrativ. Oamenii s-au atașat cu rapiditate de păstorul lor, care le bătea destul de des în poartă pentru a-i întreba de sănătate, dar și de nevoile materiale pe care le aveau. În grijă avea două biserici care necesitau mai multe îmbunătățiri. Cu sprijinul locuitorilor parohiei, părintele a luat măsurile necesare pentru ca bisericile să arate așa cum se cuvine, dovedindu-se un bun gospodar. A fost binecuvântat de Dumnezeu cu trei copii: Ilie, Ileana și Mihail.
Pe frontul Marelui Război
La câțiva ani distanță de la numirea sa, părintele avea să răspundă la o nouă chemare, aceea de a sluji neamul și patria. Cu toate că nu a luptat cu arma la piept, părintele a fost alături zi și noapte de ostași, oferindu-le povețe la clipe grele și întărindu-i în credință pentru a păstra nădejdea biruinței și a întoarcerii la casele lor. Sfânta Liturghie era oficiată adesea pe front, ostașii fiind împărtășiți cu Sfintele Taine după ce își mărturiseau păcatele. Părintele purta mare grijă ca Sfânta Împărtășanie să fie medicamentul cel mai de preț pentru ostași care să le aline durerile provocate de răni, dar și dorul pentru cei dragi. Această grijă a avut-o părintele până la sfârșitul vieții sale cu credincioșii din parohia sa, fiind prezent mereu în mijlocul lor pentru a le da ca arvună a vieții veșnice Trupul și Sângele Domnului.
Decorat cu „Meritul Militar” clasa I și „Virtutea Militară”
Referitor la activitatea de pe front, părintele Dobrescu a participat la glorioasele bătălii din Moldova, unde a avut un rol însemnat. Părintele ținea mereu Sfânta Cruce în mână, îmbărbătând pe ostași, iar după victoria de la Mărășești a primit decorații de la generalul Eremia Grigorescu și mareșalul Alexandru Averescu: Ordinul „Meritul Militar” clasa I și „Virtutea Militară”. Părintele a mai primit și alte decorații după numirea mareșalului Averescu în funcția de ministru de război. Se pare că acesta, pe lângă decorații și citări pe ordine de front, i-a oferit părintelui și o substanțială sumă de bani. Pe lângă aceste onoruri, chiar regele Ferdinand, în decretul de decorare a Patriarhiei Române, pentru recunoașterea meritelor Bisericii în salvarea țării, îl nominalizase și pe preotul Alexandru Dobrescu printre cei mai destoinici preoți care se remarcaseră în acele momente de cumpănă pentru țara cea greu încercată. Aceste semne de recunoaștere nu ne arată altceva decât importanța activității pe care a întreprins-o părintele pe frontul războiului, fiind alături de oștirea română, atât în clipele de bucurie, cât și la momentele de înfrângere și de întristare. După cum reiese din relatările bătrânilor, se pare că părintele a luat parte și la evenimentele prilejuite de prohodirea Ecaterinei Teodoroiu, eroina de la Jiu, precum și la strămutarea rămășițelor ei pământești la Târgu Jiu.
Întors din nou acasă
Reîntors acasă, părintele a găsit biserica fără clopot și fără numeroase odoare sfinte și de preț, găsise satul mult mai sărac, atât din punct de vedere financiar, căci animalele fuseseră confiscate sau sacrificate, dar și din punct de vedere al pierderilor omenești din timpul războiului. Războiul lipsise satul de 28 de bărbați, după cum reiese dintr-o evidență păstrată în arhiva parohiei. Cu toate că preotul nu luptase cu arma în mână, cruntul război nu l-a lăsat să plece nevătămat. Nicolae Titerlea spune că în cadrul bătăliei de la Mărăști, în urma aprigei confruntări de la Măgura Cașin, părintele, fiind în rândul luptătorilor, și-a pierdut auzul la urechea stângă din cauza groaznicelor bubuituri de tun, fapt ce l-a afectat toată viața.
La scurtă vreme, părintele și-a reluat activitatea pastorală în comunitatea care îi dusese dorul în acești ani grei. Mai întâi a achiziționat un nou clopot pentru biserica din Titerlești, deoarece în primăvara lui 1917 nemții topiseră vechiul clopot, cu toate că fusese ascuns sub albia râului de către un grup de credincioși. A avut o contribuție însemnată în acțiunea de împroprietărire a țăranilor, în condițiile în care mare parte din proprietățile din zonă aparțineau moșierului Vernescu. În anul 1924 a fost numit profesor la nou-înființatul gimnaziu din Baia de Aramă, precum și la școala din Titerlești, unde s-a ocupat cu multă dragoste și dăruire de tinerele suflete. Dat fiind faptul că în cel de-al Doilea Război Mondial învățătorii Nicolae Bunceanu și Nicolae Crăciunescu de la Titerlești au fost mobilizați pe front, părintele a deținut o scurtă perioadă, anume până în 1942, și funcția de învățător, desăvârșind rolul său formator în viața tinerelor vlăstare. Tot în aceeastă perioadă a fost și ajutor de primar, ocupându-se de cele mai importante treburi ale comunei din cauza faptului că primarul era puțin știutor de carte. Părintele nu uitase nici acum, la două decenii distanță, teroarea războiului și frica prin care trecuse. Se gândea la cei rămași acasă, cu frica că nu vor mai revedea niciodată pe cei plecați la luptă. O măsură deosebită luată de părintele Alexandru Dobrescu și sprijinită de primar a fost aceea de a ajuta copiii săraci sau pe cei cu tatăl plecat pe front, cu o masă caldă ce se servea la Primărie. El apelase la familiile mai înstărite ca să pregătească mâncarea și să o aducă la Primărie, unde amenajase o cantină. De această inițiativă socială au beneficiat 17 copii săraci, multe familii mai înstărite din sat, răspunzând cu entuziasm dorinței părintelui, veneau zilnic la orele prânzului la Primărie cu oalele cu mâncare și turta caldă. În timpul acestui război și-a pierdut fiul cel mic, Mihail, care și-a dat viața pe câmpul de luptă pentru apărarea hotarului străbun.
„Mamă Ană, dă și dumneata ceva, că știu că ai, ca să acoperim biserica”
La 9 martie 1937, din inițiativa și cu sprijinul părintelui Dobrescu s-au început lucrările de zidire a unei noi biserici în satul Brebina. În acest proiect, sfinția sa a reușit să angreneze mai mulți oameni de seamă care au contribuit cu sume importante de bani, materiale, dar și zile de muncă. Lucrurile mergeau foarte bine, noua construcție înălțându-se cu rapiditate. Greutățile pricinuite de cel de-al Doilea Război Mondial, precum și devalorizarea monetară au întrerupt lucrările din cauza lipsei de fonduri. Cu toate acestea, părintele nu s-a dat bătut, ci a continuat să caute resurse pentru a finaliza construcția. Înainte de mutarea sa la Domnul, parcă presimțindu-și sfârșitul, a rostit către o femeie din sat cuvintele: „Mamă Ană, dă și dumneata ceva, că știu că ai, ca să acoperim biserica să nu cadă, căci e păcat de ea și voi mai vedea eu de unde mai adun. Apoi, s-o găsi cineva care să vină să o termine”. La 16 mai 1949, părintele Alexandru se muta în lumea celor drepți, așteptând obșteasca Înviere alături de vechea bisericuță din Brebina, simetrică cu noua construcție. La momentul respectiv, sfinția sa reușise să realizeze zidăria bisericii, precum și o parte din acoperiș, acesta fiind finalizat după moartea sa prin directa implicare a soției sale, preoteasa Teodora.
Biserica a fost terminată abia după 47 de ani de un preot la fel de harnic și iscusit ca preotul Alexandru, tânărul preot Vasile Ganțu, care de când a luat în primire parohia a reluat lucrările, sfințirea având loc la 29 septembrie 1996. (Victor Muscalu)
