Pune, Doamne, pază gurii mele!

Circulă o vorbă din bătrâni prin părţile noastre: „Doamne, ce rău e pusă gura omului!” Prin aceasta era vizată îndeosebi lipsa de control asupra modului nostru de vorbire. Adică stadiul când vorba ajunge „vorbire în dodii” sau „bălmăjeală” (vorbire urâtă). Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte omul „izvor cu două ape. Cu o apă învie, cu cealaltă omoară. Cu una curăţeşte, cu cealaltă murdăreşte. Amândouă apele curg din aceeaşi gură”. Adică omul poate, cu gura, să laude virtutea, dar poate să o şi defăimeze; poate să laude pe Dumnezeu, poate să-L şi hulească; poate să ridice pe cel căzut, poate să-l şi doboare pe cel ce s-a îndreptat; poate să îmbărbăteze, poate să şi slăbească; poate să călăuzească pe calea dreaptă, poate să şi ducă la rătăcire. În cartea înţeleptului fiu al lui Sirah, stă scris: „De vei sufla în scânteie, se va aprinde, şi de vei scuipa peste ea, se va stinge: amândouă ies din gura ta” (Iisus Sirah, 28, 14). Maria, sora lui Moise, a adus, cu gura, laudă lui Dumnezeu, când a izbăvit pe poporul său, zicând: „Cântaţi Domnului, căci cu slavă S-a proslăvit”. Aceeaşi Maria a cârtit apoi împotriva fratelui său Moise, drept care, a şi fost pedepsită. Iată cum din aceeaşi gură ies şi binele, şi răul.

Drept urmare, se cuvine nouă tuturor să fim consecvenţi în bine! Şi când îl vedem pe cel drept, să nu stingem „prin scuipare” dreptatea lui, ci să aţâţăm scânteia dumnezeiască din el, ca să fie cât mai luminoasă. Şi când îl vedem pe cel păcătos că se pocăieşte pentru păcatele lui, să nu-i pomenim păcatele, pentru că se pocăieşte şi ceea ce leapădă el de la sine - adică zdrenţele păcatelor - să nu le aruncăm din nou pe el. Fiindcă păcatul lui va cădea asupra noastră şi vom fi judecaţi ca şi când l-am făcut noi, şi nu el. Să nu-l murdărim pe cel ce a început să se spele, ci să-l ajutăm să se cureţe definitiv. Să nu-l speriem pe cel ce a apucat calea virtuţii, ci să-l îmbărbătăm. Fiindcă potrivit celor ce ies din gurile noastre în această lume vom fi judecaţi la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. Aşa că se cuvine ca mereu şi mereu să rostim cele ce psalmistul a cântat oarecând: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”