Rugăciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu, ea poate fi făcută în mai multe forme și în mai multe moduri. Astfel, una dintre formele cele mai cunoscute și mai răspândite în lumea monahală, și nu numai, este Rugăciunea lui Iisus cu cele 3 trepte: cu buzele, cu mintea și cu inima, toate întâlnindu-se într-o contopire absolută. Această rugăciune este cuprinsă în următoarele cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Sfinții Părinți recomandă rostirea acestei rugăciuni în toate împrejurările vieții și în toate locurile unde s-ar afla omul, în călătorie și în timpul odihnei, la masă sau în timpul lucrului și foarte mulți practicanți ai acestei rugăciuni își lipesc respirația de fiecare segment al rugăciunii.
Procedeul sau metoda după care se practică această rugăciune este următoarea: între două respirații rostim «Doamne», apoi când tragem aer în piept zicem «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», iar când expirăm spunem «Miluiește-mă pe mine păcătosul!».
Rugăciunea trebuie spusă cât mai des, dar corelată cu ritmul respirator, pentru a nu forța plămânii sau inima. După cum îndeamnă Sfântul Grigorie Sinaitul, rugăciunea aceasta trebuie spusă în liniște, fără zgomot, ca nu cumva vocea să împrăștie și să micșoreze simțirea și atenția minții, aceasta până când ne va intra în reflex și Duhul Sfânt, dându-ne putere, vom putea să facem rugăciunea cu mintea, fără buze. Trebuie să plecăm de la premisa că noi ar trebui să începem să ne rugăm cum putem pentru a învăța să ne rugăm cum trebuie. Această întâlnire a minții cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima își află odihna în minte, ci mai degrabă mintea își află odihna în inimă, adică în adâncul inimii strâns unit cu adâncul lui Dumnezeu.
Trebuie să știm că finalitatea acestei rugăciuni atât de importante și de complexe este de fapt apropierea omului de Dumnezeu, trăirea în Dumnezeu și cu Dumnezeu. În calea unei uniri desăvârșite a celor trei segmente care intră în componența și în angrenajul acestei rugăciuni ar putea fi gândurile, gânduri uneori negative, alteori focalizate spre altceva decât rugăciunea fierbinte către Dumnezeu. De exemplu, senzațiile sau imaginațiile care tind să împiedice mintea să intre în inimă pentru a ajunge la rugăciunea adevărată sau rugăciunea inimii sunt fie senzații sau imagini produse de păcat, ori care îl atrag pe om în păcat, fie senzații sau imagini care îi dau omului impresia că este atras spre o acțiune bună sau spre o activitate plăcută lui Dumnezeu, cu toate că în realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. (Pr. Costinel Tomescu)
